Unde e “Tati”?

Acum vreo două săptămâni am participat ca invitat la o lecție deschisă a unei clase a-ntâia de la o școală din Dâmbovița. Foarte simpatici copiii și foarte dornici de a răspunde la diferite întrebări. La un moment dat a avut loc următorul dialog între ei și doamna învățătoare (nu redau exact, ci cum îmi aduc aminte):

– Și vă place să vă jucați?
– Daaaaaaa!
– Vă jucați mult?
– Daaaaaa!
– Cu cine bă jucați?
– Cu Maaaamiiiii!

O singură voce timidă am auzit zicând “Cu Mami și cu Tati”.

Am auzit acest răspuns sincer al copiilor și am realizat cât de puțin contăm, din păcate, dar foarte realist, noi tații, în economia fericirii unei familii. Și degeaba o să-mi spuneți voi că la voi și la prietenii voștri nu e așa, atâta timp cât o clasă întreagă a răspuns în felul acesta.
Larga majoritate a taților încă se complace într-o prejudecată care vine din vremuri străvechi: noi, bărbații, suntem “vânătorii”, cei care trebuie să punem mâncare pe masă și să apărăm familia. Ceea ce este perfect adevărat, cu un mic, dar esențial amendament: “…și trebuie să facem mult mai mult de atât!”.

Nu trebuie să merg până în Dâmbovița ca să văd aceste lucruri, ci pot să mă uit în jurul meu. Ceea ce mi se pare mai trist este că multora chiar li se pare suficient să facă asta, ca și cum doar de atât are nevoie un copil din partea tatălui său: “Frate, n-a murit de foame, i-am cumpărat ce jucării a vrut, l-am dus în vacanțe, deci am fost un tată bun.”
Sigur că ai fost, dar doar din acel punct de vedere. Adică în felul acesta rezolvi doar o parte a ecuației. E ca și cum un pilot ar spune:
– Frate, eu sunt foarte bun la decolări, v-am adus în aer în siguranță, treaba mea s-a încheiat!
– Păi…și noi cum aterizăm?
– Păi asta nu mai e treaba mea, vorbiți cu mama!

Și ce e cel mai trist, e că cei care se comportă așa sunt dintre aceia care povestesc că tații lor nu au avut timp de ei când erau copii, că erau mai mereu plecați sau ocupați să muncească. Își aduc aminte diferite momente când ar fi vrut să se joace orice cu tata, dar tata nu avea timp.
Bineînțeles că lucrurile s-au schimbat mult în bine în ceea ce înseamnă parentingul generației actuale de părinți. Dar mie tot nu mi se pare că s-a schimbat suficient. Tot mi se pare, de multe ori, că facem copii pentru că așa trebuie și apoi îi creștem “corect”, dar prea puțin implicați emoțional. Prea puțin dispuși să ne petrecem timp cu ei, adică cu adevărat să petrecem timp cu ei: să facem ce vor ei, să ne jucăm cu ei, să îi ascultăm, orice ar avea de spus, fără să le spunem noi ce ar trebui să gândească și tot așa. Suntem încă prea tributari felului în care am văzut la ai noștri că trebuie crescut un copil și cumva, nu înțeleg de ce, ne este rușine să facem altfel, chiar dacă în adâncul sufletului simțim că am putea și am vrea să facem lucrurile altfel.
Ne mulțumim cu puțin și ne spunem că e suficient, deși vedem în copilul nostru un alt copil care acum 20 sau 30 de ani tânjea după atenția tatălui care era prea ocupat să asigure bunăstarea familiei.

Nu cred că există copil pe lumea asta care să povestească bucuros cât de mulțumit este el sau ea că a avut de toate în copilărie și că ce bine că tatăl a muncit pe brânci și a fost mereu plecat ca să se asigure că nu îi lipsește nimic. Pentru că, de fapt, ceea ce a reușit acel tată este să se asigure că al său copil va tânji toată viața, toată viața – nu doar în copilărie, după atenția tatălui. Și va încerca toată viața să facă lucruri suficient de bune și de interesante și de spectaculoase pentru a-i atrage atenția tatălui și astfel să petreacă timp împreună.

Nu există dar mai minunat pe care un părinte îl poate oferi copilului său precum Timpul și Atenția sa. Putem să ne dăm peste cap și să le oferim lumea la picioare. Dacă nu suntem acolo ca ei să poată să împartă lumea aceea cu noi, nu am făcut mare lucru.

Așa că dacă uneori te întrebi ce înseamnă să fii un tată bun, poate te-ar ajuta să îți pui următoarea întrebare: Ce și-ar fi dorit copilul care am fost să facă tatăl lui în această situație? Poate că acesta este secretul: să încercăm să-l facem fericit pe copilul care am fost cândva, pentru ca astfel să-l facem fericit pe copilul pe care îl avem acum. E foarte simplu și foarte greu în același timp. E parenting, atâta tot.

sursa foto: https://www.express.co.uk/news/uk/481587/Moments-every-dad-savours-with-his-son