Pandemia familiei noastre

Serile trecute am realizat ce tată groaznic am fost în ultimele luni. După o zi întreagă în care îl repezisem pe Mark pentru te miri ce, adică, de fapt, cam pentru tot sau pentru simplul fapt că exista în preajma mea, la un moment dat a făcut ceva ce iar m-a iritat și m-am adresat lui pe un ton nasol, din ăla care ne enerva și pe noi mereu cănd eram mici și îl auzeam la ai noștri. E, și în momentul acela l-am văzut pe Mark cum lasă capul în jos, resemnat, pe genul: “frate, nu fac absolut nimic bine!”. Nici nu cred că a fost ceva conștient la el, ceea ce e și mai rău.
M-am dus imediat și l-am luat în brațe și l-am ținut acolo, fără să îi spun nimic. Și de atunci încerc să fiu mai conștient și mai atent cu reacțiile pe care le am vis-a-vis de el. Dar ca să fiu cinstit, nu știu cât o să mă țină.

Am fost un tată groaznic în aceste ultime luni. Nu e o lamentare, nu caut să zic eu asta și voi să spuneți că nu e chiar așa. Nu, e doar realitatea. De când stăm în casă și datorită vremii, nu doar a pandemiei, cred că traiul cu mine a devenit ușor insurpotabil. Dacă nu mereu, cu siguranță pe alocuri: îmi sare țandăra foate ușor, mă enervează aproape orice, aș vrea ca toată lumea să facă lucrurile fix cum vreau eu și când vreau eu. Iar Mark…Mark aș vrea uneori să se facă nevăzut. Da, adică să apară prin preajma mea doar când vreau eu. Doar că acest lucru bineînțeles că nu se poate și nici nu ar trebui să se poată, așa că , de multe ori, tot stressul meu îl revărs asupra lui.
Am realizat că în prima parte a anului trecut a fost mult mai simplu: în primul rând eram la începutul unui ultramaraton, dar noi credeam că ne-am înhămat la o cursă mai scurtă. Adică ne gândeam cam toți că în câteva luni lucrurile se vor rezolva. Și, în plus, vremea era frumoasă, puteam să ieșim pe-afară, Mark putea să iasă la joacă pe stradă și să stea acolo cu orele.
Apoi au venit toamna și iarna și valul doi și vaccinul și problemele cu distribuția vaccinului și noua tulpină și multe altele. Și cu toate a venit realizarea că rahatul în care suntem cu toții va mai dura. Cel puțin anul acesta, dacă suntem norocoși și responsabili. Și când am realizat asta, pe mine m-a lovit. Nu am fost niciodată pregătit pentru doi ani de sechestrare fizică și socială. Mă uit la toate zilele mele și ale noastre care curg cvasi la fel: mic dejun, muncă din vreo cameră din casă, prânz, împachetat jocuri și dat la curier, dus Mark la antrenament, întors acasă, Netflix, somn. Azi și mâine și poimâine și tot așa. Cu mici interludii între această monotonie, nimic spectaculos însă.

Și faptul că această perioadă mă afectează pe mine mai e cum mai e, adică pot să duc, cumva, chestia asta. Dar gândul că perioada asta îmi înrăutățește relația cu Mark mi se pare oribil. Habar nu am ce ar spune el sau ce va spune peste ani despre aceste luni. Dar văd în fiecare zi în care stăm blocați că în cel mai bun caz pot încerca să nu fac lucrurile mai rele. De îmbunătățit nu poate fi vorba, căci am stat să reflectez și nu am găsit resurse. Sunt(em) pe mod de supraviețuire, iar când e vorba de supraviețuire, nu te mai gândești la altceva, ci să apuci ziua de mâine, la modul figurat sau chiar la modul propriu uneori.

Poza din titlu e dintr-o altă viață. O viață în care eram fără griji și ne gândeam că cel mai nasol lucru care ni se poate întâmpla este să nu mai putem merge, din diferite motive, în locuri care ne sunt dragi. De unde dracului să știm atunci câ acest lucru, imposibilitatea plecării în diferite locuri, va deveni o problemă secundară și că altele, mai grave, ne vor ține treji noaptea și plini de nervi toată ziua?
Mă uit la noi trei și mă gândesc oare când, cum și unde vom face următoarea astfel de poză? Și cât de evidente vor fi urmele lăsate de pandemie pe fețele noastre. Dar mai ales pe creierele și în sufletele noastre.

Follow

Send