Tați în dialog: Dragoș Pătraru – “Când devii tată, nu mai ești personajul principal al vieții tale”

Fără ca el să știe asta, mă distrez aproape zilnic cu Dragoș, urmărindu-i emisiunea Starea Nației sau citindu-i postările pe Facebook. Am fost curios să aflu dacă este la fel și când povestește despre el, ca familist. Și deși mi-a luat câteva luni bune să-i “smulg” acest interviu (am înțeles de ce, citindu-i răspunsurile la întrebările mele), m-am bucurat să-l descopăr și ca tată. Ceea ce vă doresc și vouă:

A.Z.: Cine este Dragoș, tatăl?

D.P.: Eu sunt. Dacă nu aș fi fost tată aș fi fost cu totul altfel. Când devii părinte, viața ți se schimbă cu totul. Nu mai poate fi vorba despre tine așa cum erai înainte de a avea un copil. Ești altfel. Nu mai ești personajul principal al vieții tale. Tot ceea ce faci, toate deciziile pe care le iei trebuie să țină cont de copii.
Cum sunt eu ca tată e altă discuție. Pentru că meseria asta nu se poate învăța de nicăieri, înainte de a deveni părinte. Poți să te informezi cât vrei, tot vei da greș în foarte multe dintre situațiile în care vei fi pus. Și cred că așa trebuie să fie.
La început, e al naibii de ușor. Problemele adevărate încep după vreo zece ani, așa. Eu sunt genul de tată pe care alții îl numesc fraier. Cred că și copiii mei, câteodată. La mine vin dacă vor ceva și prima instanță, cea care are mereu dreptate, mama lor, nu le-a făcut pe plac. În fiecare familie se joacă polițistul bun și polițistul rău. Cred că doar în situațiile foarte grave eu am fost polițistul rău. Cred că trebuie să-i asculți pe copii, să nu le impui prea multe, să-i încurajezi să gândească, să critice, să descopere singuri și să se descopere singuri, să-i lași să greșească, să-i pui să-și rezolve singuri situațiile grele pe care și le-au creat. Și să știe permanent că au în tine, ca părinte, plasa de siguranță. Că ești acolo, lângă ei și că poți să îi ajuți. Încerc să fac asta, chiar dacă nu îmi iese de fiecare dată.

 A.Z.: Cine sunt copiii tăi – lucruri care le plac și lucruri care nu le plac?

D.P.: Chiar am primit ceea ce am cerut. Mi-am dorit doi copii normali. Cel mai mult le place să fie lăsați în pace. Glumesc, sunt doi copii senzaționali și sunt sigur că vor crește frumos și își vor găsi fericirea. Nu seamănă foarte mult între ei decât la încăpățânare. În rest, Robert face baschet, Andreea nu suportă sportul. Andreea citește o carte la două zile, Robert urăște lectura. Fiecare cu ale lui. E important să nu îi obligi pe copii să le placă anumite lucruri. De pildă, ai mei au încercat de toate. Nu le-a plăcut, au renunțat. Văd atâția părinți cretini în jurul meu, care-și obligă copiii să facă anumite chestii! De pildă, Andreea a făcut pian, vreo trei ani. Luasem pian acasă, tot ce trebuie, să aibă copilul ce n-am avut noi, toate condițiile. Într-o zi, a zis că ei nu-i mai place și s-a lăsat. După un an, am vândut pianul, că era clar că nu-l mai vrea. Acum, după alți doi ani, și-a sunat profa de pian și s-a reapucat. A venit zilele trecute să mă întrebe dacă-i iau pian. Ce era să-i fac, să-i spun: Ai avut pian, nu l-ai mai vrut, l-am vândut, să nu te mai aud? Ar fi fost o prostie! E important să-l lași pe copil să se simtă liber, să simtă că poate să facă exact ce vrea. Scopul tău, ca părinte, e să fie fericit copilul. Am impresia că mulți părinți vor ca ai lor copii să se simtă mizerabil. Și se comportă ca și cum viața copiilor le-ar aparține lor, ca părinți, nu copiilor.

A.Z.: Mai știi cum e să nu fii tată?

D.P.: Am vrut și am reușit să avem copii foarte devreme. Spre deosebire de Iohannis, care s-a orientat către case, eu am vrut copii, înainte să-mi fac o casă. Apropo de oamenii care nu pot avea copii. Dacă până la 50 de ani nu ai adoptat un copil sau nu crești un copil al unei rude sărace, nu te mai plânge că tu ți-ai dorit, dar n-ai putut. Dacă vrei să crești un copil și nu poți să faci, faci rost de unul.
Casa am făcut-o după ce s-a născut Robert, deci cel de-al doilea copil al nostru. Am devenit tată la 24 de ani, nu cred că mai știu cum e să nu fiu tată. Muncesc de la 15 ani și am știut foarte repede că vreau o familie și copii. M-am concentrat pe acest obiectiv. Apoi, am vrut să le asigur lor ceea ce eu nu am avut și mi-am stabilit alte obiective. Și tot așa. Acum, e cea mai grea perioadă. Andreea are aproape 15 ani, Robert face 10. Și toată munca pică pe Monica, soția mea. Eu am zile când nu apuc să vorbesc cu ei, doar îi văd dormind, când ajung acasă de la emisiune. A doua zi, ei pleacă la școală înainte să mă trezesc eu. Dar stăm împreună de vineri până duminică.
Ca să răspund la întrebare, cred că înainte de a fi tată era mult mai simplu. Îmi permiteam luxul de a fi egoist.

A.Z.: Ce-ți place cel mai tare/ce te enervează cel mai tare (în a fi tată)?

D.P.: Mă enervează întrebările de genul ăsta. Asta e sigur.
Nu cred că poți face un clasament. Treci prin toate stările posibile, ca părinte. Iar lucrurile care-ți plac sau te enervează sunt altele, în funcție de vârsta copilului. La un an, te enervezi când copilul începe să înțeleagă cum poate profita de tine. Și trebuie să iei măsuri. De pildă, dacă nu îl lași să plângă în pătuțul lui până adoarme cu mucii pe pernă ai pus-o. Pentru că dacă-l iei în pat poți să-ți iei adio de la viața de cuplu. Cred că oamenii care aleg să doarmă cu copilul în pat nu se mai plac foarte tare. Nu mai vor să facă dragoste atât de des, nu mai vor să se atingă, nu mai vor să fie doar ei, singuri.
Și copilul e scuza perfectă pentru amândoi. Lăsați vrăjeala, culcați copilul în altă cameră. Sau, dacă n-aveți decât o cameră, în pătuțul lui, separat de al vostru. De fapt, dacă am a da un sfat, ca părinte, ăsta e: lăsați copiii să doarmă în pătuțurile lor!
Dacă nu ai bani, situație în care eram noi când era Andreea mică, te enervează că trebuie să alegi între pâine și pamperși. Ceea ce e o mare problemă. Și-am avut destule situații de-astea, până când am realizat că sunt dator față de copiii mei să le asigur un trai lipsit de grija zilei de mâine. Iar chestia asta îți dă, dacă nu ești Lenea SRL, o energie fantastică. Și poți să faci orice.
Dar sunt mult mai multe lucrurile care-ți plac, ca părinte. Mie îmi place foarte mult normalitatea copiilor mei. Îmi place să le văd limitele, să-i încurajez să și le forțeze, îmi place să-i văd făcând alegeri, îmi place să-i văd căutând, îmi place să văd că sunt la fel ca mine și că nu vor face în viață decât ceea ce le va face plăcere. Pentru că viața este despre fericire. Uite, alt sfat pe care l-aș da. Vai, deja sunt bătrân, dau sfaturi!
Bucurați-vă de fiecare clipă pe care o petreceți cu copiii. Nu așteptați să crească, nu vă doriți asta, nu vă simțiți obosiți, ca părinți. Nu priviți totul ca pe o povară, cum am văzut la mulți părinți, ci ca pe o bucurie imensă. Sigur, momentele când îți vine să îi dai sau să te dai cu capul de pereți vor fi multe. Dar au și alea farmecul lor. Și trebuie să le învingi de fiecare dată. Asta e iar o chestie pentru care sunt în stare de orice. Nu ridicați mâna asupra copiilor. Indiferent de situație. Mă iau de fiecare dată de părinții care-și lovesc copiii. De cele mai multe ori, îi ameninț chiar cu bătaia, pe loc. Sigur, nu o mai fac acolo, pe loc, dar probabil continuă să-i caftească acasă. Le-aș lua copiii acestor părinți. Din păcate, cred că sunt mai mulți părinții care își bat copiii decât cei care nu o fac. Mult mai mulți.

 A.Z.: Cât de simplu sau de complicat este să fii tatăl unei adolescente?

D.P.: Nu e simplu. Dar nu e nici foarte complicat. Până la urmă, tu trebuie doar să-i spui ce e bine și ce e rău. Să-i explici. Ea își va da ochii peste cap, gen iar vine babacul cu porcăriile lui, și va face cum crede ea. Așa am făcut și noi, nu? Important e să știe pericolele, să ia decizii în cunoștință de cauză. Mai mult tu, ca părinte, nu poți face. Poți să asculți, poți să dai un sfat, poți să spui, când crezi că situația o cere, da sau nu. Categoric! Pentru că sunt și situații de-astea. Dar e mult mai dificil să fii adolescent decât să fii părintele unui adolescent.

 A.Z.: Cum ți se pare viața de liceu acum, față de cum era pe vremea noastră?

D.P.: Copiii de azi îmi par mult mai cuminți. Serios. Adică, noi, la liceu, am făcut o mulțime de tâmpenii. Asta se întâmpla pentru că noi eram nevoiți să ne vedem efectiv pentru a socializa. Și aduși la un loc, făceam și prostii. E, ăștia de-acum, fiind permanent în legătură prin rețelele sociale, nu mai apucă să petreacă atât de mult timp împreună, nesupravegheați, pentru a se gândi la prostii. Asta e mai bine. Mai rău este că vor da piept cu viața mult mai nepregătiți. Și le va fi ceva mai greu. Pe de altă parte, sunt mult mai inteligenți decât noi, mult mai orientați, mult mai conștienți de ceea ce se află în jurul lor. Îmi place de acești copii.

 A.Z.: Ești la fel de acid și cu copiii, așa cum ești la tv?

D.P.: Dacă acid înseamnă ironic, de pildă, atunci da. Uite, un lucru care mi-a plăcut foarte mult a fost atunci când i-am auzit pe copiii mei spunându-și: Bă, dar prost mai sunt! Îi încurajez să se vadă așa cum sunt, cu limitele lor, și să-și asume greșelile pe care le fac. Autoironia, pe care eu o practic și la emisiune, este cea mai bună metodă prin care poți să rămâi mereu cu picioarele pe pământ. Atunci când știi foarte bine unde te afli, poți să te motivezi să te autodepășești. Când îți știi foarte bine limitele, poți lua cele mai bune decizii pentru tine.

 A.Z.: Ce nu ți-ar plăcea să devină copiii tăi?

D.P.: Pot să devină ce vor ei. Nu mai e treaba mea ce devin ei după ce pleacă de-acasă. Datoria mea e să le arăt ce e bine și ce e rău, să le asigur cele mai bune condiții de trai, să îi învăț să nu accepte să fie batjocoriți și să caute permanent să fie fericiți. În rest, e alegerea lor. Eu încerc să joc un rol cât mai puțin important în viața lor. Cred că părinții care au un rol prea mare în adolescența copiilor îi condamnă în mare măsură pe copii la o viață de adult nefericită. Pentru că viața copiilor mei este exclusiv problema lor, e vorba de alegerile pe care ei vor să le facă. Doar niște părinți la rândul lor frustrați și nefericiți țin să decidă pentru copiii lor. Sunt copiii tăi, dar nu sunt proprietatea ta. Lasă-i, frate, în pace, să ia decizii, să se lovească de viață, să răspundă pentru acțiunile lor, să gândească, iar tu vezi-ți de viața ta! N-o mai confunda cu a copiilor tăi!

 A.Z.: Crezi că este o presiune pe copiii tăi, având un tată faimos?

D.P.: E o presiune în măsura în care este un avantaj. Simt și avantajele și dezavantajele. Încerc să le explic atunci când nu le place postura asta că nu pot schimba nimic, iar când le place să le amintesc că vor fi într-o zi pe picioarele lor și eu nu-i voi mai putea ajuta, trebuie să se ajute singuri. Dar presiune există, fiica mea a avut la școală de curând un episod cu un băiat. Șicanată în timpul orei, Andreea i-a spus profesorului de matematică. Iar copilul ăla, după ce-a făcut-o pe fiica mea în toate felurile – chestiune de educație, când un copil ajunge în clasa a noua la cel mai bun liceu din Ploiești și vorbește așa cu o fată e clar că are o familie defectă – îi spune colegului de bancă: Și ce plm o să-mi facă tac-su, mă dă la televizor, dă-l dreacu’ și p-ăla! Iată, deci o dovadă de presiune.
Vezi, e și nasol să te știe lumea, nu poți acționa cum ți-ai fi dorit în astfel de situații. Glumesc, desigur. N-are nicio vină copilul, e vârsta la care băieții cred că sunt foarte șmecheri. Și eu credeam la fel. Deocamdată urmăresc cu atenție problema, ca Iohannis.

A.Z.: A fi părinte: o meserie care se învață sau un talent natural, pe care îl ai sau nu?

D.P.: A fi părinte se învață. Îți trebuie dorință, în primul rând, și apoi multă minte. Dacă urli ca un imbecil, cum vedem zilnic că se întâmplă cu părinți în jurul nostru, dacă te porți urât cu copilul, atunci n-ai cum să fii vreodată un bun părinte. Din păcate, văd mulți părinți care n-ar trebui să fie părinți. Pur și simplu, din toate reacțiile lor față de copii, reiese că nu își doresc să fie în acea postură. Și se răzbună pe copii.

A.Z.: Cel mai nasol moment prin care ai trecut ca părinte?

D.P.: Operația lui Robert, când avea mai puțin de trei săptămâni. S-a născut cu o problemă, stenoză de pilor parcă îi spune, e un mușchi care se închide după naștere și nu mai poți digera mâncarea. Tot ce înghiți iese înapoi pe gură. A fost cumplit. Să-ți ții copilul în brațe și să nu știe nimeni, până ajungi la București, ce are.

A.Z.: Vin alegerile. Ce ți-ai dori, ca tată, de la noul Parlament și de la noul Guvern?

D.P.: Nu am dorințe ca tată, ci doar ca membru al societății. Și cea mai mare dorință a mea este să văd un stat cu instituții puternice, capabil să micșoreze inegalitatea dintre români. Un stat uman, care funcționează în interesul cetățenilor, nu al corporațiilor sau al politicienilor, așa cum se întâmplă acum. Și aș mai vrea o viziune. Nu niște vorbe înșirate pe hârtie, cum e acel așa zis program al lui Cioloș, sau cum sunt programele absolut cretine ale PSD și PNL, două partide care au luat, în 26 de ani, decizii opuse doctrinelor lor. Prea mulți români au mult prea puțin sau deloc. Și e treaba statului să rezolve asta. Dar avem un stat de tip slugă și-am ajuns o țară de call-centere.
Corporațiile vin aici, dau salarii de mizerie și fac profit 21%. Știți cât fac în Franța? 6%. De ce? Pentru că acolo sunt nevoite să dea salarii decente. Pentru că acolo statul nu este sluga corporațiilor, ci îi servește pe cetățeni, protejându-i de abuzurile corporațiilor.
Apoi, mai e ceva. Dacă toți oamenii care reușesc să facă mai mulți bani decât au nevoie ar ajuta una, două familii, ar fi mult mai bine pentru mulți. Noi încercăm, cu banii pe care-i facem din emisiune, fără să ne batem cu cărămida în piept, să ajutăm câteva familii. Dar e mult prea puțin.
Statul e cel care trebuie să rezolve această situație, doar că nu există o strategie pe educație, pe sănătate, pe asistență socială, totul se face după ureche. Și mai vine câte-un circar, cum este Băsescu sau cum este actualul ministru al Muncii, Pâslaru, și ne spune că nu putem da bani unor oameni care nu muncesc, care sunt trântori. Peste tot în lume guvernele sunt preocupate de asigurarea unui venit minim garantat pentru toată lumea, care să îți permită să nu mori de foame și să ai un acoperiș deasupra capului, iar noi avem conducători care îi întorc pe români unii împotriva altora. Mi-e scârbă de acești oameni și urăsc mediocritatea în care se scaldă.

A.Z.: Ți-ai dori ca ai tăi copii să-și trăiască viața în România?

D.P.: Da, cum să nu. Deși îi învăț de mici să privească mare și departe. Lumea a devenit un sat global. Nu mai există granițe, în opinia mea chiar ideea de țară a devenit o prostie. Când văd că există încă partide care apelează la naționalism – apropo, doar cretinii și proștii sadea care n-au citit aproape nimic din ce-ar trebui să citească un om politic se mai pot declara naționaliști în anul 2016 – pentru a primi voturi, mă apucă râsul. Pe copiii noștri nu-i interesează deloc granițele. Ei vorbesc mai multe limbi și caută să fie fericiți. Lumea lor funcționează altfel decât a noastră, are alte valori. Iar dacă nu înțelegem asta, suntem pierduți definitiv.

A.Z.: Unde te vezi, tu și familia, peste 10 ani?

D.P.: Zici c-a fost un interviu pentru un job. E, așa, o naivitate, să crezi că știi unde vei fi peste zece ani. Nu știm unde vom fi săptămâna viitoare, mai ales în România, cum să spun unde mă văd peste zece ani? Nu mă văd. Am încetat deja să mai fac planuri de genul ăsta. Desigur, încerc să îmi organizez viitorul, studiez încă, vreau să-mi ofer cât mai repede – iar zece ani ar fi fantastic – libertate totală. Adică, să fac, la fel ca acum, doar ceea ce-mi place, dar fără un program. Să scriu, să cânt (să învăț în sfârșit să cânt la chitară), să fac sport în continuare, să predau undeva, unor copii dornici să învețe din greșelile mele, să joc teatru, marea mea dragoste, pe care am abandonat-o în adolescență, să stau mai mult cu nevastă-mea, fără să depindem de munca mea care mă consumă enorm, cum uneori nici ea nu mă poate repara, să petrecem cu prietenii noștri și să râdem mult. Și să mă joc. Îmi place să mă joc la nebunie. De când mă știu, mă joc. Și ceea ce fac acum, la tv, e tot un joc. Un joc de oameni mari, dar e un joc.
Dar mai presus de toate astea, vreau să adun în jurul meu, și deja am început asta, oameni care să îi ajute pe alți oameni. E un proiect frumos, la care lucrez, veți afla în curând despre ce este vorba. Pentru că nu există satisfacție mai mare decât aceea de a oferi ajutor cuiva aflat în nevoie.
Ca tată, peste zece ani pot să-ți spun așa. Că Andreea va avea 25 de ani, iar Robert 20 și că îmi doresc ca amândoi să fie fericiți. Deci, aș putea spera chiar să fiu un tânăr bunic, la 50 de ani? Nu sună rău deloc, nu? Dar pot la fel de bine să crăp mâine, în timpul unei înregistrări și să nu realizez nimic din cele de mai sus. De-aia, mă bucur în fiecare clipă de ce am. Oricum, și dacă mor mâine, am fost un mare norocos, am trăit în 40 de ani cât alții în zece vieți.

 

“Copiii sunt ai tăi, dar nu sunt proprietatea ta.” Dintre toate lucrurile interesante pe care le-a spus Dragoș, eu aleg să rămân cu asta. Mi se pare că dacă am înțelege mai mulți exact ce înseamnă asta, viața copiilor noștri și în aceeași măsură și a noastră ar fi mult mai frumoasă.