Tu ce-ai face pentru copilul tău?

Asta m-a întrebat un prieten săptămâna trecută, revoltat de toate știrile care răzbat în presă despre mai marii sau mai micii țării care încearcă sau chiar reușesc să-și scoată copiii din diferite belele. Îi înțeleg revolta căci și eu simt cam același lucru…când vine vorba de copiii altora. Lucrurile se schimbă însă radical când e vorba despre al meu.

Am început să gândesc astfel acum vreo 4 ani (4 ani și 4 luni mai exact ☺ ). Și a fost una din marile mele surprize, căci până atunci aș fi spus cu mâna pe inimă și cu glas tare că fiecare e răspunzător de viața și acțiunile sale. Dar din momentul în care am ținut în brațe acel ghemtoc urlător am știut că unul din lucrurile cele mai importante pe care va trebui să-l fac în această viață este să-l apăr pe el. De tot și toate. De orice.
“Orice” ar fi și răspunsul meu la întrebarea din titlu. Ca întotdeauna când vine vorba de astfel de întrebări, apar situațiile extreme, situații care implică încălcarea gravă a legii de către copil pentru a întreba despre reacția părintelui. Și da, înțeleg cât de important este să acționăm cu toții ca niște buni cetățeni ai acestei țări și ai acestei lumi. Dar, îmi pare rău (de fapt nu, nu îmi pare rău), eu mă consider în primul rând tată și abia apoi cetățean. Datoria mea este mai degrabă către acest copil și apoi către Stat. Căci Statul are mai multe pârghii și mai mulți oameni care pot avea grijă de el, dar copilul nu-i are decât pe ai săi părinți.

Mai cred, de asemenea, că este o întrebare la care nu poți răspunde decât în momentul în care te afli într-o situație propriu-zisă. Căci în acel moment nu mai ești tu, cel de acum sau cel de cu 5 minute înainte, ci devii un animal (la propriu) care își vede puiul în pericol și al cărui creier începe să lucreze cu o viteză furibundă, căutând soluții. Nu mai gândești rațional, gândești în instincte. Și primul instinct este acela de a-ți apăra puiul, în ciuda tuturor adversităților care ți se ivesc. Și cred că tocmai pentru că ți se declanșează aceste instincte, creierul tău începe să caute, iar atunci când nu găsește să inventeze, justificări și scuze care să te ajute pe tine să-ți duci misiunea până la capăt.
Dacă lumea ar putea să fie așa cum ne dorim noi părinții, toți copiii, adică toți oamenii, ar fi învăluiți într-un cocon protector. O mantie care ne-ar feri de rele, de suferință, de abandon, de griji și de orice e rău. Doar pentru că ideea aceasta este o utopie, nu înseamnă că orice părinte nu încearcă, prin diferite metode și/sau mijloace, să o pună în aplicare.

“Dar dacă ar lovi pe cineva pe trecerea de pietoni? Dar dacă ar face-o în timp ce vorbește la telefon? Dar dacă ar fi beat?” Întrebări extreme care, inevitabil, apar în discuțiile acestea care ar fi bine să rămână mai degrabă filozofice. Și ca în orice discuție filozofică, fiecare încearcă să vină cu un răspuns care să-l/s-o facă să pară foarte inteligent(ă). Răspunsul meu foarte inteligent este că habar n-am și că sper să nu aflu niciodată. Dar ceea e știu cu siguranță este că în primul rând și înainte de toate, el este copilul meu. Restul sunt doar detalii.

Sigur, în teorie cu toții suntem cei mai corecți oameni de pe Pământ. În practică suntem corecți în general și extrem de toleranți în particular. Și eu zic că e foarte bine să fim așa.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*