Cel mai sigur loc din lume

Ieri am văzut pe stradă o mămică care își ținea băiețelul în brațe. Ei îi zâmbea toată fața iar el se întinsese tot ca o broască și își tot băga capul în spațiul dintre omoplat și gât, căutând locul perfect. Nu l-am auzit, dar aș paria că scotea niște sunete de mulțumire asemănătoare torsului de pisică.

Imaginea lor m-a făcut să zâmbesc. Și să realizez ca se prea poate ca “în brațe” să fie cel mai sigur loc din lumea asta pentru fiecare dintre noi. Când suntem mici de tot, nu vrem decât în brațe, poate pentru că lumea ne pare atât de mare și speriecioasă, încât doar acolo reușim să ne liniștim. Când mai creștem un pic, tot în brațe alergăm. Sărim acolo pentru a ne lua dramul de curaj de care avem nevoie pentru a încerca ceva nou sau doar dramul de iubire care să ne aducă aminte că totul e ok. Și tot acolo ne aruncăm disperați atunci când ne lovim, când nu ne iese ceva, când suntem foarte speriați. Iar când suntem bolnavi, locul ăsta cald, în brațele oamenilor ăștia mari (mami sau tati sau bunicii) care pot face minuni, ne calmează.

Creștem, ne maturizăm, devenim oameni “serioși”, dar tot “în brațe” ajungem atunci când ne e cel mai bine sau cel mai rău. “Îmi vine să te îmbrățișez” zicem celui sau celei din fața noastră când primim o veste minunată, dar nu ne considerăm suficient de intimi cu acea persoană încât chiar să facem gestul. “M-a pă-ă-ră-s-sit” zicem printre hohote, iar interlocutorul, neștiind ce să zică, își întinde brațele peste noi încercând parcă să ne protejeze.

De multe ori, “în brațe” nu se vorbește și ăsta e un lucru bun, căci în multe momente cuvintele nepotrivite pot face mai mult rău. Dar să-l simți pe altul acolo, lângă tine, strângându-te cu toată puterea sau doar atât cât parcă să pună presiunea ideală pe sentimentele care abia așteaptă să iasă afară, este o senzație unică.

Ieri am zâmbit pentru că ador să-l iau pe Mark în brațe. Și (încă) sunt un norocos, pentru că de foarte multe ori vine el și-mi spune că vrea asta. Și în timp ce-l strâng cât de tare pot eu și-l acopăr în pupături, îi povestesc cum va veni o vârstă când nu mă va mai lăsa să fac asta, cel puțin nu atât de des și de mult pe cât îmi voi dori eu. Se uită cu niște ochi mari la mine și-mi spune că sigur că mă va lăsa. Iar eu, ca orice alt părinte, îl cred. ☺
Iar îmbrățișările mele cu Iulia, ce să zic…nu sunt treaba voastră. ☺

În Good Will Hunting (unul din cele mai frumoase filme făcute vreodată), la sfârșitul ultimei ședințe de terapie, regretatul Robin Williams îi propune lui Matt Damon să se îmbrățișeze.
– Is it ok to do this? Întreabă Matt.
– Only if you don’t grab my ass.

Da, îmbrățișările pot avea puteri miraculoase. Și nu, nici unul dintre noi nu oferă sau nu primește suficiente. Cum știu asta? Uitați-vă la ce se întâmplă în jurul nostru.