Toni și cu mine. Sau cum unele amintiri sunt pentru totdeauna.

“Bună”, “Salut”, “Ce mai faci?” sunt formulele de adresare obișnuite pe care mi le adresează prietenii atunci când mă văd cu ei. Și aseară m-am văzut cu câțiva. Doar că aseară m-am văzut și cu Toni. Iar Toni…Toni e Toni, așa că:
Toni: Când mai scrii, bă, și despre mine?
Eu; Iar începi?
Toni: Scrie când am făcut aia și aia…
Eu: Nu!
Toni: Așa faci, mă, după ce ți-am făcut cinste cu atâtea prăjituri în liceu??…

Adevărul e că mi-a dat multe prăjituri. Dar mai mult decât atât, cu și datorită lui Toni am o grămadă de amintiri mișto, amintiri de care râdem de câte ori le auzim. Nu doar că râdem noi doi, dar și toți prietenii noștri care deja știu aceste întâmplări pe de rost, râd de fiecare dată când le povestim.
Nu vreau să le uit vreodată, așa că am făcut un Top 10 cu cele mai mișto amintiri cu și despre Toni:

10. Prăjituri. Nu puteam începe cu altceva. Toni trăgea mereu de mine să mergem să mâncăm prăjituri la Cofetăria Ana din Dorobanți. Dialogul dintre noi curgea cam așa:
Toni: Hai la Ana!
Eu: nu prea mi-e poftă!
Toni: Hai, bă, că fac eu cinste!
Eu: Când mergem? (da, eram mega chitros)
Azi așa, mâine așa. Într-o zi vine Toni la mine și la Florin, un alt coleg:
– Băieți, azi fac cinste la Ana! Mâncăm cât vrem!
Mamă! Porceală ce-am făcut acolo!
– Toni, putem să mai luăm încă una? întrebam noi.
– Luați băieți! Dacă e distracție, distracție să fie!
La un moment dat, Toni zice că plătește și pleacă, dar că noi mai putem rămâne. Noi, mai comandăm ultimul rând de prăjituri și mai zăbovim pe-acolo. Plecăm și noi și mă îndrept vis-à-vis de Ana să iau pâine și ce mai îmi zisese maică-mea să iau. Deschid rucsacul și “prăjitura” bani. Tocmai ne făcuse cinste Toni pe banii mei.
Am halit-o, m-am dus spășit la maică-mea și i-am zis că le-am făcut cinste la băieți, că era rândul meu. Ceea ce era cam adevărat.

9. S-a dus…nu, mă, vine! Iarna dintr-a 9-a sau a 10-a. Bunicul lui Toni, bolnav rău. Noi, rupți în fund, căutând pe cineva să ne dea și nouă bani de-un suc, stăteam la trecerea de pietoni de la Caragiale (liceul nostru). Pe partea cealaltă îl văd pe Dani, vărul lui Toni, “sponsorelul” nostru, să-i dea Dumnezeu sănătate.
Eu: Uite-l pe Dani, hai să-i cerem niște bani!
Toni (văzând fața lui Dani): Aoleo, s-a dus!
Eu: Ba nu, mă, nu vezi că vine-ncoa?
Toni: A murit bunică-miu, boule!
Eu: A…nasol!

8. A murit bunicu’! Cum ziceam, bunicul lui Toni a murit undeva prin iarnă. Adică undeva prin trimestrul doi. Până la sfârșitul acelui an școlar Toni n-a mai învățat la nicio materie, fără exagerare.
Mi-aduc aminte cum stăteam la ore și ne hăhăiam în ultima bancă cu diferite rahaturi. La un moment dat auzeam profesoara:
– Iuruc, ce-ai pregătit?
Pe cuvânt de onoare, într-o milisecundă cât îi lua să se ridice în picioare, Toni se transforma din băiatul ăla care râdea în hohote în cel mai oropsit copil din lume, cel mai trist și mai marcat:
– Nimic, Doamnă!
– De ce, Iuruc?
– A murit bunicu’, Doamnă! Și am vrut să învăț, dar la noi în casă mama plânge non-stop blablablabla
Până-n iunie, jur. N-a fost profesor în Caragiale să nu fi știut de bunicul lui Toni.

7. Declarația de dragoste. Toni avea o gagică nouă care sper să nu citească acest post. Și vine să mă ia de acasă să mergem la ziua ei. De cum intră îmi zice:
– Băi, Zamfire, vreau să îi scriu ceva frumos, original, s-o impresionez.
– Bravo!
– Nu-i scrii tu?
– Nu, mă, tre să-i scrii tu ca să fie din suflet.
– Ai dreptate. Dă-mi felicitarea aia de la C. să mă inspir din ea.
C., iubita mea de atunci, îmi scrisese o declarație de dragoste frumoasă rău. Îi dau lui Toni felicitarea și îl văd că începe să transcrie.
– Ce faci, mă?
– Zamfire, e prea mișto, eu nu sunt în stare să scriu de-astea, chiar vreau s-o impresionez. Plus că cine-o să afle?
Exact, cui i-a dus să-i povestească prietena lui Toni despre ce băiat minunat are ea, cu vorbele la el? Când m-am văzut cu C. mi-a zis doar atât:
– Frumos mai scrie Toni ăsta!

6. Țăranul bengos. Trimestrul 3 dintr-a 12-a. Noi nu mai aveam chef de școală, profesorii nu mai aveau chef de noi. Iar Toni dezvoltase o teorie: că diriga de română nici nu ne mai citește tezele. Se uită la nume și ne dă note după impresia pe care o avea formată deja despre noi.
La teză ne pică “Moromeții și “La Țigănci”. Ca să își probeze teoria Toni povestește la primul subiect cum “Moromete nu era un țăran ca oricare altul..el era un țăran bengos”. Apoi la subiectul al doilea scrie ceva de genul “Profesorul Gavrilescu face o călătorie în timp precum Sam Beckett din serialul Quantum Leap”.
Ne-a arătat teza tuturor! Era scris negru pe alb. Iar cu roșu era nota 5, nota lui obișnuită.

5. Caietul de fizică. Același trimestru 3 dintr-a 12-a. Amândoi praf la fizică, mai aveam nevoie de o notă ca să ne-ncheie media. Vine profesoara și zice că ne dă notă pe caiete.
– Zamfir, hai la catedră!
Cum să vă spun: nici măcar eu nu-mi pot înțelege propriul scris, atât de ilizibil este. Mă duc în față, deschid un pic rușinat caietul, profa se uită pe prima pagină, apoi se întoarce la mine și mă-ntreabă:
– Ce mai face Ilinca? (sor’mea, care îi fusese și ea elevă)
– Bine, Doamnă, la facultate blablabla.
– Da, da, să o saluți din partea mea. Hai, n-ai prea scris nimic și oricum nu-nțeleg…9! Iuruc, vino și tu.
Vine Toni al meu mândru nevoie mare cu un caiet studențesc în brațe. Îl văd și acum ce țanțos era. Deschide caietul și începe să explice:
– Uitați, Doamnă, am scris tot, am făcut și graficele, am rezolvat și problema.
Profesoara răsfoia încet caietul..și îl răsfoia și răsfoia…
– Iuruc?
– Da, Doamnă!
– Ăsta-i caietul de-a 10-a!
– A, da?…Altu’ n-am!
– Bine, du-te la loc…7!

4. Elevul impecabil. Proba de oral la bac la română. Momentul adevărului: după ce 4 ani mai degrabă copiase de la mine sau de la alții, venise timpul ca Toni să se descurce singur.
Iunie, căldură mare. Eu mă prezint îmbrăcat cât mai dezbrăcat că transpiram de cald și de emoții, Intru, îmi pică “Sara pe deal”, băjmăjesc niște cretinătăți cum că imaginea e ca un tablou cu niște vaci care merg…
– Stai, ce? mă întrerupe profesoara. Păi, ori e tablou, ori vacile merg.
– Păi, e un fel de ta…blou….mergător.
– Bine, du-te liniștit..
Abia am luat un 5,50.
Apare Toni la probă. Bă, dacă eram gagică, mă îndrăgosteam și eu de el. Impecabil într-un costum, cu cravată și cămașă încheiată până-n gât, cu ochelari de vedere (el nu poartă ochelari!!!!!). Ziceai că e un student eminent venit în vizită. A intrat, habar n-am ce i-a picat, habar n-am dacă a zis ceva sau doar a stat și s-a lăsat admirat și-a ieșit. 9! Au trecut douăj’ de ani și eu tot mor c-a luat notă mai mare ca mine la bac.

3. La mare. În vara lui ’96, după ce am dat bacul am plecat în America încercând să-mi obțin o bursă de studii jucând baschet. Având în vedere că la acest sport m-am născut talent și-o să mor speranță, evident că am plecat bou și m-am întors după vreo lună vacă. Dar o vacă care avea o soră care în acea vară muncea pe litoral în echipa Marlboro. Să fii promoter în echipa Marlboro la mare în ’96 însemna cam ce înseamnă azi să fii mafiot: gagici mișto, mașini și mai mișto (Opel Frontera branduite) etc.
Ajung eu în gară la Constanța unde mă aștepta sor’mea cu vreo alte 3 fete de la Marlboro. Mi-au făcut o primire ca-n filme, se uitau ăia pe peron, ziceai că venise cel puțin Brad Pitt. Tot pe peron se afla și Toni care, fiind la mare, venise să-și vadă cel mai bun prieten (ăla-s eu) pe care nu-l mai văzuse de când se întorsese din America. Și le spusese tuturor cu care era la mare cum se duce el la gară că vine cel mai bun prieten și să nu-l aștepte pentru că probabil va petrece toată ziua cu mine. 
Cobor eu din tren, o îmbrățișez pe sor’mea, îl îmbrățișez pe Toni, ieșim cu toții din gară, văd Frontera de la Marlboro care mă aștepta, mă întorc la Toni și îi zic:
– Mulțumesc c-ai venit, mă duc cu sor’mea, te sun eu mai încolo.
Doamne, să știți că mi se face rușine în timp ce scriu asta, dar așa am făcut. Toni săracu’ rămâne ca prostu’, nevenindu-i să creadă. Mi-a povestit după că s-a mai plimbat 2 ore cu troleu, că i-a fost rușine să se ducă să le povestească ălora cum l-am lăsat ca prostu’ de unu’ singur. Mamă, ce bou am fost!

2. Un loc mai bun. Dar nu la fel de bou ca atunci când a murit tatăl lui Toni, acu’ aproape 6 ani. (ca să fie consemnat: l-am întrebat pe Toni dacă pot povesti tot ce am povestit și mi-a zis că e super ok).
Eu stăteam în poarta bisericii gândindu-mă că o să dau ochii cu Toni și că va trebui să-I zic ceva să-l consolez. Știu că suna ca un cur, dar când vine vorba de înmormântări sunt extrem de stresat că o să zic ceva ce nu trebuie, așa că de cele mai multe ori nu zic nimic, ci mă plimb de colo-colo, ca un mut prost.
Bun, îl văd pe Toni venind spre mine. Aici amintirile noastre diferă: eu îmi aduc aminte că îi povestisem cu ceva vreme înainte că am avut un vis cu tatăl lui. El își aduce aminte că în săptămâna aceea îl sunasem să-I spun că l-am visat pe tatăl lui care a murise (nu murise la momentul visului). Vine Toni la mine și îmi zice:
– Futu-te-n gură, Zamfire, cu visul tău!
Mamă, după ce că eram eu stresat, îl mai și supărasem pe-ăsta…Ce să zic, ce să zic?
– Lasă, mă, Toni, că eu cred că s-a dus într-un loc mai bun…
Se uită Toni la mine ca la cel mai mare tâmpit, după care îl bufnește râsul de se uită toată lumea la noi:
– Băi, Zamfire, tu chiar ești prost? A murit, bă, nu s-a dus în niciun loc mai bun!
M-am gândit un pic..
– Da, așa e.
Și am continuat să râdem amândoi.
Ca o paranteză, de atunci m-au rugat toții prietenii să nu le povestesc niciodată dacă vreodată îi visez.

Dar cea mai dragă amintire a mea legată de Toni este de la nuntă. Nu de la nunta mea cu Toni, de la nunta mea cu Iulia. În ziua nunții pe la prânz, Iulia a plecat la coafor, rochie etc și am rămas ca prostu’ singur acasă, așteptând să vină momentul. Și așteptând…și așteptând.
La un moment dat îmi sună telefonul și Toni îmi zice:
– Îmbracă-te, vin la tine în 15 minute!
Ca o altă paranteză: Da, Doamnelor, nouă chiar și în ziua nunții nu ne ia mai mult de 10 minute să fim gata.
– Băi, Toni, mai sunt 2 ore pân’ la nuntă..
– Tu îmbracă-te că vin.
A venit, m-am suit în Mini-ul lui albastru și..ne-am plimbat 2 ore prin oraș, fără să facem nimic, doar am povestit…amintiri, așa cum fac eu acum.
Mi-a făcut bine de tot acea plimbare, dovadă că n-o s-o uit vreodată. Cum nici el n-o să uite cum i-am zis eu că taică-su s-a dus într-un loc mai bun.

Gata, Toni, le-am scris. Așa că atunci când vom fi bătrâni și senili și ne vom pregăti și noi să mergem într-un loc mai bun și ne va lovi uitarea, să le putem citi de undeva și să ne râdem ca proștii la fel de tare. Nu știu dacă în scris au aceeași savoare, dar pentru noi doi, ca reminder, sunt suficiente.
Ca ultima paranteză: eu sunt acum într-un Starbucks și de 2 ore se uită ăștia la mine ca la un nebun care râde singur, În hohote!
Acum mă lași, te rog, măcar juma de an în pace legat de scrisul despre tine?

PS V-am zis vreodată că Toni și cu mine am fost asociați și că era să ne scoatem ochii și nu ne-am vorbit 2 ani din cauza asta? Da, știu că nu v-am zis. Așa că, va urma…

Explicație foto: Mamaia ’96, în vara aia când am fost eu de rahat ☺ ☺ ☺