Prima parte a acestei discuții o puteți citi aici. Mai jos, reluăm discuția din punctul în care rămăsesem ieri:
A.Z.: Dar de ce crezi că au reacționat medicii români așa?
N.H.: Hai să-ți spun: când mi-a zis doctorul că îl duce în Israel, că e singurul transportabil, îmi venea să îi dau un pumn în ochi..n-am dat un pumn în viața mea nimănui…
A.Z.: Pot să scriu asta?
N.H.: Cred că da…El vorbea, eu mă uitam la el, îmi încleștasem pumnii și mă gândeam unde îl lovesc…doar că mă sunase Melania între timp, care a spus să mă duc a doua zi că îi semnează să plece….și m-am gândit că fac o tâmpenie mai mare…dar dacă nu aveam o veste bună, eu nu știu ce se întâmpla atunci…
Apoi incepe să spună că e foarte bine că nu plătește statul român.
………..
Eu cred că au fost două cauze: una – că plătește statul român pe formularul 112. Pentru că la negocierile la care noi n-am fost, dar a fost Melania din partea noastră, s-au pus întrebări cât costă o zi de spitalizare la Viena. Aia conta în clipele alea?
Dar noi am cotizat la fondul ăsta de sănătate atâția ani…el era student, avea dreptul…
Asta pe de o parte, iar cea de-a doua, dar cred că fost prima…Ei vorbeau asta în cercurile lor: Ce, bă, trimitem noi afară, să râdă ăia de noi că nu suntem în stare să tratăm..
N-au fost..nu era nimeni în stare..și ăia la Viena au spus că ei ar fi cerut imediat ajutorul european petru că nu poți, n-ai unde…a fost orgoliul ăsta tâmpesc…
A.Z.: Dar cum pot pune niște doctori orgoliul mai presus de viața unui om? 
N.H.: Ei nu mai sunt doctori…doctorii care îl îngrijeau și care aveau grijă de el, plângeau când Alexandru n-a plecat…
A.Z.: Si atunci ce sunt…doar “niște funcții”?
NH: Da. Nici oameni nu cred că mai sunt. Adică ei ne privesc pe noi ca pe niște numere, ca pe niște unelte.
Am întrebat după de ce n-au semnat? Și a spus așa: Pleca fiecare de capul lui? Trebuia să vină Statul să facă organizat. Păi Statul de ce n-a făcut din 31 până-n 5?…uite că am găsit eu…
Si atunci ei nu mai gândesc că e în joc viața unui copil, ei se gânde…
A.Z.: Și cum poți fi tu atât de calm acum? Cum poți să nu te duci, tu, ca tată, să strângi pe cineva de gât?
N.H.: În primul rând e vorba de Teodora și, apoi ți-am spus: astea sunt semne de la Alexandru.
Acum să zic că m-am mai calmat, nu sunt eu foarte calm…în momentul în care vorbesc cu cineva, povestesc și mă liniștesc.
Dar, înafară de asta, eu ce am de făcut? Ce pot rezolva? Pe el nu-l mai aduc înapoi, și atunci tre’ să ne canalizăm pe Teodora.
Dar dacă încerc să fac ceva, pe cine ar ajuta, pe mine, da? Nu vreau să fiu egoist, să mă liniștesc doar eu. Că uneori asta simt. Am stat și m-am gândit ce s-ar fi întâmplat dacă nu era Teodora? Aș fi vrut să-i pun pe oamenii care cred eu că sunt vinovați, să treacă prin ce a trecut copilul meu. Știi? Nu era bine…
În momentele alea, gândurile tale o iau razna, dacă nu mai ai pe nimeni. Teodora mă face să fiu așa și El…El…de câte ori scriu despre El scriu Băiatul cu B mare…
…….
Știi ce mă mai supără: sunt oameni care nu înțeleg și care cred că eu și colegii ăștia ai mei care sunt colegi de suferință, frați de suferință cum le spun eu…că noi vrem capul cuiva…
Nu-i adevărat! Noi nu-i mai aducem pe copiii noștri înapoi, dar vrem să nu se mai întâmple…Vrem ca atunci când un manager de spital tre’ să semneze un raport de-ăsta…
Mie mi-a povestit Vlad care se ocupă de mulți ani de transportul pacienților, este foarte greu să găsești spitalul care-l vrea, avionul special, medical curant…astea erau toate rezolvate…și ne-au omorât chestiile birocratice, cum ne omoară mereu birocrația în România..
E, în momentul în care nu vrea să semneze un raport…au recunoscut și ei după: Daca aveam o secție de arși la noi, Alexandru trăia. Poftim? Și dacă n-ai avut, de ce nu i-ai dat drumul?
Deci, cine va veni în locul lor să-i tremure mâna când nu vrea să semneze.
……..
Și nu pentru noi, pentru copiii noștri, ai tuturor…Mai spunea cineva pe net că nu știm să ne creștem copiii…Eu eram mândru de Alexandru, intrase la Automatică…în ziua aceea, vineri, n-am vorbit cu el nici eu nici soția, am aflat că învățase la matematică și zisese că se duce la un concert…
Dacă mă suna îi ziceam Da, tată, du-te!…De fapt ce făcea? Se ducea să asculte muzică și să bea o bere…
Tre’ să înțeleagă că noi vrem să se facă așa cum e afară: când ajunge la spital să știe să-l grefeze, să-l bage în camera sterilă, să-l spele cu dușul și să-l salveze. Nu ca la noi, să-l spele cu cârpa umedă.
A.Z.: Spuneam după ce am văzut conferința de presă a Asociației, că dacă înainte de tragedia din Colectiv, credeam că cea mai mare durere e să-ți moară copilul, acum mă gândesc că și mai dureros e să nu știi de ce a murit…
N.H.: Da, și să bănuiești că a murit cu zile…Asta e cel mai grav, la un moment dat vorbeam cu colegii mei de suferință: Dacă dădea unu’ peste el cu mașina, eu eram pe ăla, intra în pușcărie și aia era…
Dar așa, eu am mereu neliniștea asta permanentă, tot timpul îmi pun întrebările astea pe care o să mi le pun toată viața mea: Ce s-ar fi întâmplat dacă ăia în 31 cereau ajutor internațional? Ce s-ar fi întâmplat daca îi semnau pe 5 și pe 5, la 12:30 era la Viena?…El a ajuns pe 7, la 8 seara. Ce s-ar fi întâmplat dacă ajungea la Bruxelles? Și de ce a fost scos de pe listă? Și primesc răspunsuri oficiale: “dintr-o regretabilă eroare datorată volumului mare de muncă din acea perioadă.” Zău?
A.Z.: Ăsta e răspunsul oficial?
N.H.: Da! Nu-i vorba de o eroare că am scris greșit, e viața unui copil.
Nu știu ce se întâmpla…nici ei nu știu, dar mai aveam o șansă…
Uite, pe medicii care l-au îngrijit pe Alexandru i-am luat în brațe, și pe asistente, la fel, le-am promis că o să mă întorc cu El ca să vadă și ele ce fel de om e Alexandru… (se îneacă)…Îmi pare rău că n-am putut să o fac…Și pe corpul medical de la Viena…după ce s-a întâmplat cu El, ne-au rugat să plecăm pentru că era la ATI și să venim peste trei ore, că ne duc într-o sală unde putem sta cu el…Și când am venit le-am luat o cutie de ciocolate Merci și le-am dat…au început să plângă..pentru că eu cred că ei au făcut tot ce se putea…
M-am dus și le-am spus și oamenilor ăstora: Eu aș fi vrut să vin acum, chiar dacă era același deznodământ și să vă strâng mâna și să vă mulțumesc…Pe cuvânt de onoare că aș fi făcut-o, că sunt capabil să fac asta, dovadă că pe medicii ăia i-am luat în brate și am plâns cu ei…și aș vrea să-i am prieteni toată viața…
Și așa aș fi vrut și cu ei, nu să stau să-i privesc cu ură sau să mă gândesc că au greșit, pentru că așa stau eu neliniștit și neliniștea asta te duce în groapa aceea de care ți-am povestit… 
A.Z.: Te simți vinovat?
N.H.: Da…da…
A.Z.: O spun, deși sper că știi și tu la nivel obiectiv: Nu ești!
N.H.: Da, dar cum să-ți spun…Dacă atunci, pe 5, aș fi chemat eu presa când patru bărbați stăteau acolo cu o ființă delicată cum e Melania…și aș fi făcut eu circ, nu știu ce se întâmpla…presa era afară..mă simt vinovat de chestia asta…
Mă simt vinovat că m-am lăsat manipulat…pe de o parte de oamenii care spuneau că au de toate și nu știu dacă așa era…deși nu era așa…și că sunt tratați la fel de bine ca afară…
Poate ar fi trebuit să citesc…nu puteam, noi stăteam de dimineața până seara acolo, cu inima cât un purice, așteptând câte o veste…
Dar am încercat pe 5 să-l mut și nu s-a putut…bănuiesc că dacă încercam de pe 3, n-aveam nicio șansă…
Că la un moment dat ne-am gândit să-l luăm așa, fără formular, dar nu puteai nici așa, că trebuia să-ți semneze…
Dar venise doctorul ăla….nici nu știu cum să-i spun…și ne spusese că moare pe avion și ma gândeam: dacă se întâmplă asta, ce mă fac eu?
Îți dai seama că noi oricum nu gândeam clar atunci…în momentul când mi-a venit ăsta, m-am uitat pe cer și vedeam cum trece un avion și m-am gândit: dacă Alexandru ar fi acolo și ar muri, cum trăiesc eu cu chestia asta? Cum mă duc eu după, la soție și la fetița mea și le spun că Alexandru a murit pentru că l-am trimis eu acolo?…
Asta a fost o manipulare grosolană…nu știu
A.Z.: Crezi că o să-i poți ierta vreodată? Indiferent ce se stabilește, când se stabilește?
N.H.: Deocamdată nu cred. Mi-ar fi foarte simplu să spun da, dar deocamdată, nu cred.
Știi când? Eu cred că de la El o să-mi vină semnul asta…
Dacă ei ieșeau și ziceau Domnule, ne pare rău…Ei și acum spun la fel, că dacă s-ar întâmpla acum o tragedie, ar proceda la fel, pentru că au procedat foarte bine.
Nu știu cum să-ți povestesc ca să înțelegi prin ce am trecut noi, cât am fost de umiliți zilele alea toate. Veneau, ne certau…la un moment dat ne certau și bodyguarzii…stăteam să ne vedem copiii și s-a luat unu’ de o femeie și m-am dus eu, un pișpirică, și i-am spus că nu suntem acolo pentru că vrem, ci suntem acolo pentru că nu știm nimic de copiii noștri…și ăla a început să ne împingă, să ne amenințe..
Ce să-ți spun, o grămadă de lucruri de-astea…Dar mai ales ne-au umilit pentru că ne-au ascuns lucruri…
La un moment dat ne-au spus că au trecut de prima fază, a stabilizării…iar asta au făcut-o medicii ăștia, care au muncit acolo, dintre care o parte rezidenți…se duceau și dormeau 2-3 ore pe noapte, câteodată nici nu dormeau…dar oamenii ăștia dupa, ziceau: Noi ne-am făcut treaba, i-am stabilizat, de aici noi nu mai putem face nimic. Trebuie să plece, să fie tratați în centre specializate de mari arși.
Și venea medicul ăsta: a trecut prima fază, acum e faza cu riscul de contactat bacterii intraspitalicești…noi nici atunci n-am știut, că n-am mai avut de-a face cu așa ceva…nu știam ce să facem…
A.Z.: Crezi că o să aflați vreodată răspunsurile pe care le așteptați?
N.H.: Eu chiar sper să aflu. Deși e foarte greu, eu chiar sper. Pentru că nu e greu de demonstrat. A luat o hotărâre managerială, da? Eu așa o consider. Bun, hai să vedem, de ce?
La un moment dat am întrebat: Putea fi transportat Alexandru pe 5? Mi s-a răspuns de către un manager: Nu știu, eu sunt medic ortoped..
Eu cred că e simplu de făcut, dacă o să se vrea. E o decizie managerială de care un manager răspunde. E plătit pentru asta, dar trebuie să și răspundă.
Eu sper să se facă dreptate inclusiv cu Bruxelles, ce s-a întâmplat acolo. Am aflat de la doctorul care a venit de acolo că ei aveau 8 locuri, într-adevăr, la ei în spital, dar mai aveau 9 locuri în ale spitale. Deci aveau 17, Statul român a oprit doar 8.
A.Z.: Ți-e ciudă sau ți-a fost ciudă în acele momente că trăiai în România?
N.H.: Da ,da…când am ajuns la Viena, câte am aflat eu cât am stat acolo, cum erau tratați…când ne pregăteam să plecăm, a venit un doctor de aici, nu mai știu care, și ne-a zis: Cum credeți că o să se poarte ăia acolo? O să vă ignore, o să vă zică în față dacă a murit etc…Vreau să-ți spun că au avut o grijă de noi extraordinară, ăștia aparținătorii…urăsc cuvântul ăsta, aparținători…
A.Z.: De ce îl urăști?
N.H.: Îl urăsc pentru că îl asociez cu umilința, în primul rând cu asta. Vine un doctor, unul singur, de față cu toți “aparținătorii” și spune câteva cuvinte despre fiecare și eventual dacă mai apuci să întrebi ceva, că fiecare sare cu gura.
A.Z.: E adevărat ce am citit, că au anunțat o familie de față cu toți ceilalți, că le-a murit copilul?
N.H.: Da, noi eram la Bruxelles și cumnatul nostru s-a dus la spital și a văzut că Alexandru nu plecase. Și la un moment dat îl tot întreba pe medicul ăsta de ce nu a plecat Băiatul nostru. Și cum făcea de obicei, doctorul a coborât și a început să zică Eu mă cert cu rudele unui pacient, că de ce nu a plecat, și în timpul ăsta un pacient, băiatul dvs, Domnule Cutare, e resuscitat a treia oară și nu mai are nicio șansă. Îmi pare rău, condoleanțe.
Și s-a dus să-l ia în brațe. Omul ăsta s-a prăbușit, îți dai seama? Așa l-a anunțat că i-a murit copilul.
La Viena când ne-am dus, eram 2 familii și ne lua deoparte pe fiecare, apoi ne ruga să-i punem întrebări. N-aveam noi întrebări, cât ar fi stat el să ne răspundă.
Inclusiv chestia asta, că închideau aparatele să nu mai piuie. Ei nu au folosit cuvântul ”a murit”, ci “l-am pierdut”.
La fel îi simțeam pe medicii și asistentele de la noi, care ne mai șopteau câte o vorbă bună.
Eu până în data de 5 nu am știut cine este medicul lui curant. Eu nu cred că e normal așa ceva.
A.Z.: A fost vreun moment, după toată nebunia, când te-a lovit că Alexandru nu mai e?
N.H.: Da..stai să-mi amintesc când….Prima oară când am mers singur cu mașina la București.
Am plecat de la cimitir, m-am suit în mașină, am dat drumul la muzică tare, iar până-n București am urlat, mă durea carnea pe mine. Simțeam că mă doare orice părticică a corpului meu…Acela a fost momentul de durere groaznică. Vai, am zis că nu mai pot. M-am liniștit când m-am dat jos din mașină. Mă usturau obrajii când m-am dat jos.
………..
Știi când mi-e cel mai greu? Dimineața…refuz să mă scol…..când mă trezesc prima oară și deschid ochii sau nu-i deschid, dar conștientizez că e o nouă zi fără Alexandru, mi-e cel mai greu.
Îmi vine să nu mă mai dau jos din pat. Mă duc la el, la poza lui, vorbesc un pic cu el, îmi spun ce am de făcut azi…sunt zile în care îmi trece mai repede, altele în care îmi trece mai greu durerea asta.
Și ne mai este foarte greu în weekend. Dacă până…așteptam cu nerăbdare să vină, acum ne este foarte greu (se îneacă)…În primul rând pentru că incediul s-a produs într-o vineri noapte…apoi pentru că L-am pierdut într-o duminică…dar…mai ales (izbucnește în lacrimi)…pentru că vinerea Îl așteptam acasă….
………………………
A.Z.: Crezi că o finalizare oficială a anchetei îți va aduce o alinare, sau durerea va rămâne?
N.H.: Va rămâne, dar neliniștea asta va dispărea puțin. În momentele acelea cred că Alexandru se va liniști puțin sau va fi mulțumit un pic.
Eu cred că El ne-a dat un semn că Am murit, dar să nu fi murit degeaba…uite, e prima oară când vorbesc cu cineva că Alexandru a murit, n-am vorbit niciodată așa…și atunci îmi va transmite și mie un fel de liniște.
Mulți prieteni au zis că e greu ce fac eu și de multe ori simt că așa e, că sunt secătuit de orice putere, de energie.
Eu nu mai văd viața..oricum viața mea n-o să mai fie niciodată la fel….spunea soția mea așa: Acum mi se cere să șterg 19 ani din viața mea și nu pot să fac asta.
Acum sufletul meu e rupt. La un moment dat credeam că e jumătate-jumătate. Nu, e mai mult de jumătate aici, a rămas viu, dar o parte din el s-a dus, o parte din el a ars atunci, pe 30. Și câteodată simt ca un gust pe care nu-l ai în gură, care-ți vine dinăuntru, un gust de funingine.
Deci viața mea nu va mai fi la fel, dar cred că la un moment dat mă voi liniști.
A.Z.: Cât de greu crezi că este pentru Teodora?
N.H.: Teodora nu plânge. Când ne-am întâlnit, am luat-o în brate, am început să plângem amândoi…nu, eu am început să plâng, ea era în brațele mele și i-am spus Tati, e în regulă, poți să plângi…(își oprește cu greu lacrimile)
Și atunci am plâns amândoi. De atunci n-a mai plâns și încearcă să ne încurajeze pe amândoi. Dar ea suferă…și uneori vine și plânge dintr-un motiv oarecare. Dar plânge ca lumea.
Tata e așa..tata nu suporta până acu’ ceva timp să stea în cameră când povesteam despre Alexandru. Mai ales că acum încercăm să ne întâlnim toată familia, măcar o dată pe săptămână.
A.Z.: Din ce îmi povestești tu, pare că ești stâlpul familiei de 5 luni si jumătate…
N.H.: Așa este…
A.Z.: Spune-mi cine este stâlpul tău?
NH: El (izbucnește în lacrimi)…Alexandru…El e spatele meu…când mergeam undeva la mare, sau în altă parte, el mergea mereu lipit de mine. Și-acum îmi dau seama că asta a vrut să-mi arate, că El e stâlpul meu.
A.Z.: Mi-ai povestit că regreți că nu i-ai spus multe lucururi…
N.H.: Regret foarte mult că nu i-am spus prea des Te iubesc. Și asta să încerci s-o faci în orice clipă a unei zile, a unei nopți. (se oprește în lacrimi) 
Să-l iei în brațe și să-i spui Te iubesc. Îi spun acum. El știa. De-asta spun că sunt fericit că i-am spus că sunt mândru de el, dar nu mai știu dacă i-am spus că-l iubesc, nu mai vizualizez acum, nu mai mi-aduc aminte…oricum nu i-am spus de câte ori merita lucrul acesta.
A.Z.: Acolo unde este, sunt convins că este mândru de tine.
N.H.: Mi-ar plăcea să fie așa.
A.Z.: Eu cred că a simțit în acele zile că ați fost lângă el și asta l-a ajutat.
N.H.: Așa sper și eu.
A.Z.: Cum o să arate familia voastră peste 10 ani?
N.H.: Vom fi toți patru, asta cu siguranță, un pic mai liniștiți. Fericiți că Teodora va fi la facultate, unde va dori ea….Ne prezintă primul ei prieten..
A.Z.: La 20 de ani? Ești optimist…
N.H. (râde): Da, da, aici am greșit…o să-i cunoaștem prietenul și o să ne înțelegem cu el…sper…dacă nu, îmi iau o pușcă și o pun în spatele ușii (râde)…aici tu nu ești de acord, că ești tată doar de băiat, nu?
A.Z.: Habar n-am dacă sunt de acord, dar cred că orice tată de fată simte asta…că-și cumpără sau nu pușca, asta e pasul doi.
N.H.: Și o să vorbesc la fel de mult despre Alexandru și o să avem semne multe de la El.
Un pic mai liniștiți..dar cu dorul rămas…și cu momentele de durere care clar vor rămâne…și cu părere de rău.
……………
Merg pe stradă și mă gândesc așa, că n-am apucat să merg la mare cu Alexandru și să o luăm și pe prietena lui. N-am apucat sa joc un billiard cu El, am tot am amânat și n-am mai apucat.
Și, cum zice Mihaela, n-apucăm să-I creștem copilul.
Eu cred că Alexandru a știut cât L-am iubit. Iar chestia asta mă face fericit…cât pot să fiu de fericit…fericit în durerea mea.
………………….
Sunt multe lucruri pe care aș fi vrut să I le spun.
………………
A, da, și peste 20 de ani mă văd având grijă de nepotul nostru George Alexandru, băiatul Teodorei. A zis Teodora că după ce o să se căsătorească și o să aibă un băiat, o să-i pună numele George Alexandru, cum Îl chema….cum Îl cheamă pe Îngerașul nostru. Doamne, ce-o să mă mai joc cu el! 
Am mai stat câteva minute cu Narcis, am fost în camera lui Alexandru și am mai ascultat câteva povești grozave despre El și Teodora. Am mai râs și am mai împins înapoi câteva noduri din gât.
Când am coborât scările, m-am uitat în sus și am văzut fața blajină și bărboasă cum îmi zâmbea. Și m-am gândit cât de fericiți trebuie să fie Teodora și Alexandru, de câte ori vin acasă și îi întâmpină de departe, de acolo de la etajul 3, zâmbetul tatălui lor.
Cred că a fost prima oară când am condus spre București fără să mă grăbesc. M-am bucurat de tot ce am, dar mai ales că sunt și suntem.
Iar când ajuns acasă, seara, am intrat la Mark, care dormea și i-am șoptit, încet cât să nu-l trezesc: Te iubesc.
Follow
Send
Leave a Reply