Tați în dialog: Narcis Hogea – “Cât mă bucur că i-am spus ce mândru sunt de el!” (I)

De la etajul 3 al unui bloc din Sinaia o față blajină și bărboasă mă direcționează spre un loc de parcare. Parchez mașina, urc cele 3 etaje și în ușa din dreptul scărilor mă întâmpină Narcis Hogea, un om pe care nu l-am cunoscut până acum decât prin intermediul Facebook-ului și al site-urilor de știri. Un om pe care l-am întrebat săptămâna trecută dacă ar dori să stea de vorbă cu mine despre el, familia și copiii lui și, iată, un om care acum mă invită în casa lui. Să spun că sunt emoționat ar fi un eufemism.
Tot drumul de la București m-am întrebat cum o să decurgă această discuție. Nu vreau să fac un interviu pentru că nu știu să fac un interviu. Nu sunt jurnalist și, de regulă, nu sunt genul care să pretindă că este ceea ce nu este. Sunt un tată care, citind scrisoarea altui tată către fiul său pierdut, a simțit că se sufocă. Și s-a gândit că, poate, acel tată ar vrea să stea de vorbă cu cineva, un străin, și să-și povestească viața, cu bune și cu rele, din ultimele 5 luni și jumătate.
Sunt un tată foarte emoționat, așa că mă hotărăsc să fac ce știu mai bine să fac în astfel de momente: să ascult. Și, din când în când, să-mi opresc nodul care-mi urcă ritmic și regulat, în gât.

A.Z.: Povestește-mi cine este Narcis, tatăl Teodorei și al lui Alex?

N.H.: Narcis este un tată fericit, un inginer care nu prea a profesat, lucrează în vânzări…am spus-o eu acum câtva timp, sunt un tată a doi îngeri: unul (se îneacă) e sus, în Rai, sunt convins de chestia asta, iar celălalt e pe Pământ.
Teodora….care este cu noi aici este, îmi place mie să spun că este un trup cu două suflete, pentru că îl simt pe Alexandru de multe ori în ultima perioadă în cum gândește ea, în ceea ce face ea.
Sunt un tată fericit și acum mai sunt ceva: sunt mesagerul, sau încerc să fiu, să mă ridic la această onoare, să fiu mesagerul lui Alexandru pe Pământ, să fac ce-ar fi vrut el să fac și ce-mi transmite el să fac, ce simt eu că-mi transmite el să fac…Cam asta sunt.

A.Z.: Povestește-mi un pic despre ei doi: lucrurile care le plac, lucrurile care nu le plac. Și, cu permisiunea ta, pentru că am citit asta, că Teodora vă spune mereu să vorbiți despre Alexandru la prezent, nu la trecut, la fel vom vorbi și astăzi despre el.

N.H.: Bineînțeles. La început, după ce am venit de la Viena, când ne-am întâlnit cu Teodora, seara am început să povestim. Și de câte ori maică-sa zicea “Alexandru a fost” Teodora o corecta “Nu, mamă, Alexandru este!”. Și eu simt că este, la fel ca ea și de aceea o să povestesc la prezent și despre el.
Să începem cu Teodora: este o fată minunată, nu este la fel de liniștită cum a fost Alexandru…la un moment dat chiar Alexandru îmi spunea că se vede foarte tare diferența de generații, chiar între ei doi. Dacă lui Alexandru îi spuneam câteodată că trebuie să facă un lucru pentru că trebuie, pur și simplu, iar el, bombănind, (zâmbește) mai accepta, Teodora nu este așa. “Dar de ce?” (zâmbește și mai tare) “Nu ințeleg” și dacă nu înțelege, s-a terminat. 
Este…cum să spun eu…are nevoie de mine, are nevoie de maică-sa, dar cred că un pic mai mult de mine ca să-i dau încredere. După ce s-a întâmplat cu Alexandru și ne-am întors noi de la Viena, ne-am întâlnit cu ea undeva la Ploiești, ea venise cu prietenii noștri. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să se uite în ochii mei, tot timpul când vine de undeva se uită în ochii mei și dacă eu inspir încredere, e și ea liniștită…Așa o simt eu…Mă mai ciondănesc cu ea (râde)…

A.Z.: Ca orice părinte…

N.H.: Da, da…când vede că a făcut-o de oaie, cum se spune, înghite și nu mai zice nimic..E un pic rebelă, are 10 ani…

A.Z.: Mulți înainte…

N.H.: Mulțumesc, la fel….Iar Alexandru este…hai să spunem “a fost” ca și copil…a fost, Doamne, nici nu știai că ai copil în casă, ne înțelegeam din priviri, în tot ceea ce făceam. Despre el pot să spun mai multe pentru că am petrecut mai mult timp cu el.
Alexandru acum, când era mai mare, dacă spuneam ceva ce nu-i convenea lui, nu spunea nimic, nu reacționa, se ducea în camera lui, se întrista și se ducea în camera lui. Eu îmi dădeam seama că e ceva în neregulă. Discuțiile apăreau din tot felul de prostii, de exemplu eu tot încercam să-i fac o programare cu învățatul ăsta, pentru că lui îi plăcea IT-ul și se hotărâse să dea admitere la Automatică și acolo se intră cu peste 9, și eu tot încercam, ca fraierul, să-l fac să învețe cum voiam eu, dar Alexandru nu era așa, el termina foarte repede ce avea de făcut, avea stilul lui de învățare pe care eu nu îl înțelegeam. Așa că îl certam din cauza asta. Dar el tot timpul a fost și este în continuare o persoană foarte inteligentă: mă lăsa să mă descarc, nu zicea nimic, că altfel îți dai seama ce ceartă ar fi ieșit (râde) și se ducea în camera lui. Apoi eu mă calmam, mă duceam în camera lui,mă așezam pe pat, el era la calculator și zicea “hai să discutăm” și totul era din nou ok. Avea calmul ăsta, lasă-l pe nebun să zică ce vrea (zâmbește).
…………….
Alexandru….încă un lucru care m-a șocat: de câte ori se întorcea, de la școală, de afară, venea și ne îmbrățișa pe toți. Eu la un moment dat chiar mai mormăiam în barbă “Bă, da’ noi suntem bărbați sau ce?” în prostia mea, în…orgoliul bărbătesc..dar uite că el ne dăruia dragostea lui mereu ( nu mai poate vorbi) asta, îmi cer scuze. Și asta am înțeles-o târziu.

A.Z.: Să știi că mie mi se pare plânsul un lucru foarte bun și eliberator. Băiatul meu, Mark, plânge foarte mult…

N.H.: Bravo…bravo….

A.Z.: …lucru pe care eu nu l-am făcut și nu-l fac și-mi pare rău. Și cred că lumii ăsteia i-ar prinde bine mai mulți oameni care să plângă ca să-și mai scoată din sentimente afară. Așa că dacă îți vine să plângi, plângi liniștit și nu ai de ce să îți ceri scuze.

N.H.: La fel mă exprimam și când îl lăudam la telefon, tot așa îmi dădeau lacrimile. Asta nu e o chestie că nu mai e, relația asta a mea cu el poate n-a fost….acum dacă aș fi știut, aș face o altă relație tată-fiu, o relație de prietenie…Tu sper că încerci să faci lucrul ăsta și chiar îți dau un sfat, dacă îți pot da eu sfaturi…

A.Z.: Te rog…

N.H.: Să-l vezi ca pe un prieten și el să te vadă ca un prieten. Noi în ultima perioadă am început să fim așa. Afli greu lucruri de la el, dacă nu te consideră prietenul lui.
Ce să-ți mai spun despre el? Că m-a făcut mândru de el din prima zi în care s-a născut. Țin minte, ne-am dus aici la spital și stăteam pe hol, s-a născut prin cezariană. Am avut un șoc când mi-au arătat copilul de departe. Mi-au zis că am un băiat frumos, de nota 10 și m-am umflat în pene.
Și mă face mândru și azi. Aflu tot felul de lucruri despre el de la diverși copii: că le lăsa diverse jocuri de-ale lui să se joace ei…

A.Z.: Și, de regulă, copiii nu impart nimic.

N.H.: Da, da. La școală de exemplu, stătea de vorbă cu orice copil, nu îi ignora pe vreunii care nu erau în clasă cu el sau mai știu eu ce.
…..
Și ți-as mai povesti ceva care m-a făcut extrem de mândru…

A.Z.: Te rog…

N.H.: În octombrie anul trecut am făcut 30 de ani de la terminarea liceului. Și știi cum e, e o sală, câțiva profesori și noi. Ne ridicam fiecare să vorbească..Și au început profesorii să vorbească și vreo 3 dintre ei l-au pomenit și pe Alexandru, că ce elev bun fusese. Apoi o altă colegă de-a mea, care îi fusese profesoară de franceză a vorbit despre familia ei și la sfârșit a vorbit și despre Alexandru. (râde) 
Am rămas mut. Așa că atunci când a venit rândul meu, m-a pufnit râsul și le-am povestit că în ultimul an eu mi-am retrăit emoțiile clasei a 12-a, o dată cu Alexandru și acum, că a intrat la facultare, îmi retrăiesc acea perioadă.
Seara l-am sunat și i-am povestit tot și el, tot modest, zicea “Chiar așa, mă, tati? Așa au zis?”. Era…cu 3 săptămâni înainte de…Ce mă bucur că i-am zis. (se îneacă)
………..
La priveghi o vecină mi-a povestit că în viața ei a întâlnit doar două persoane care, copii fiind, își scoteau mâinile din buzunare când salutau: eu și cu Alexandru. Și lucrurile astea, știi (se îneacă) te fac să te simți mândru că ești tatăl lui.
……..
Iar colegii lui îi ziceau Veselia pe două picioare. Aduna lumea în jurul lui. Nu era genul autoritat, conducător, dar îi atrăgea prin șarmul său. Nu-i plăcea să stea singur. 
Și avea un râs. Doamne, un râs puternic și molipsitor, din toată ființa lui. Uneori parcă îl mai aud și acum. Îmi pare rău că nu am o înregistrare. Am căutat…am început să caut prin lucrurile lui, dar am anumite limite, o să-ți arăt laptopul, l-am luat de 4 luni și jumătate și tot în husa lui e. La telefon, da, am mai descărcat, dar e greu…și vreau să fac lucrurile astea pas cu pas….

A.Z.: Am citit că, la fel ca mine, era mare fan Barcelona și cred că în perioada asta ar fi foarte îngrijorat, la cum merg băieții.

N.H.: Da, da (fața i se luminează). Îl simt! Stau și mă uit la meci…

A.Z.: Și tu ești fan?

N.H.: Daaaa, urlam pe aici de venea nevastă-mea că ne dau ăștia afară din bloc (râde)…si ăștia joacă numai de la 11 seara..era foarte fericit când câștiga Barca, se ducea a doua zi și povestea…da, îl simt îngrijorat acum….dar acum Teodora stă lângă mine la meciurile Barcelonei, a ajuns să știe trei sferturi din echipă…și parcă o văd cum reactionează, cum reacționa el…. (se ridică de pe scaun și îmi arată) când se ridica o dată de pe canapea și venea până aici, stătea aici 5 minute, apoi se întorcea pe canapea.
El fiecare clipă a trăit-o la maxim, el n-a avut o clipă în care să spună că s-a plictisit.
Le-am scris celor de la Barcelona, să-mi dea un tricou cu numărul 10 și cu numele lui. Deocamdată mi-au trimis doar un pliant semnat de toți. Am simțit că trebuie s-o fac și pe asta.

A.Z.: Inevitabil ajungem la prima zi fatidică, pentru că din ce am citit, pare că pentru voi au fost mai multe: 30 octombrie. Povestește-mi în câteva cuvinte sau într-un cuvânt, cum ai defini familia Hogea sau viața familiei Hogea, înainte și după.

N.H.: Am spus chiar la întâlnirea de 30 de ani: sunt bucuros pentru că am o familie fericită. Da, ăsta e cuvântul până-n 30. 
Acum…e greu să definesc un tot pentru că ne exprimăm altfel…Soția, Mihaela, trece mai greu, poate e și normală chestia asta prin relația mamă-fiu care e una puternică, ea trece un pic mai greu. Dar eu cu Teodora trecem mai….de fapt Teodora ne face să, că și mie mi-e greu….par eu mai guraliv, dar m-apucă câte un dor, de-mi vine să mor. Și atunci mai plâng, dar evit să fie ea acasă. Dar încercăm să…nu să supraviețuim, dar încercăm să fim o familie. De câte ori suntem la masă, sunt 4 tacâmuri, asta tot Teodora a zis: “ăsta-i locul lui Alexandru, îi punem și lui”….îi punem mâncare și inițial ne gândeam că mâncarea rămâne acolo și a venit soția cu o idee: hai să luăm fiecare ceva din farfuria lui și zicem bogdaproste și atunci e bine, că altfel pare nasol, că nu s-a atins nimeni de farfurie. (pare ușor stingherit)

A.Z.: Să știi că orice mi-ai povesti, eu cred că fiecare are dreptul să-și trăiască durerea așa cum vrea el și nimeni n-are dreptul să comenteze.
Când îmi spui lucrurile astea mă gandesc….na, am și eu mintea făcută după filmele americane, îmi închipui că el sau sufletul lui vine și se așează cu voi, la meci sau la masă.

N.H.: Da, îl simt! Eu îi spun Teodorei că-l simt…când a dat gol Barcleona, nu mai știu la ce meci, i-am spus Teodorei că Alexandru e aici…da, îl simt, în anumite lucruri chiar îl simt.
Ce spui tu, am început să gândesc și eu…chiar n-ar trebui să mă intereseze foarte mult părerea altora despre ce ar trebui să fac eu…până la urmă, îmi duc durerea cum știu eu s-o duc și cum îmi e cel mai bine mie..de fapt, e durerea noastră…mai sunt și păreri de rău, dar durerea e a noastră…

A.Z.: Povestește-mi ce faci când ți se face dor de el?

N.H.: Tre’ să fac ceva legat de el, ceva ce sunt convins că el ar fi făcut…să dau exemple: m-am implicat în Asociația asta, Colectiv GTG 3010 tocmai pentru chestia asta, pentru că vrem să aflăm adevărul dar vrem să-i ajutăm și pe răniți.
Dacă sunt în mașină, circul mult cu mașina, am muzică…de fapt el mi-a tras muzica pe care o ascult iar la parastasul de șase săptămâni i-am rugat pe colegi să facă un folder cu muzica pe care o asculta Alexandru și am ascultat-o și acolo și am stick-ul în mașină acum. Și îl pun, plâng primele 10 minute, urlu, mă descarc și apoi cânt..cânt? nu știu ce fac, că nu se numește cântat….murmur după el, trăiesc..cam așa, trăiesc melodiile alea…..mă duc la el în cameră la poză, mă duc la cimitir…..cam astea sunt lucrurile pe are le fac.
Sunt și momentele grele, în care mă doboară dorul, momentele în care simt că sunt căzut ca într-o prăpastie și nu mai știu ce să fac. Și mereu în momentele alea am un semn. Pe cuvânt de onoare…săptămâna trecută, cine vine la mine? Tata. El stă aproape dar nu prea ne vedem în timpul săptămânii, dar a venit “Hai să bem o bere!” și m-am gândit: “Uite cine m-a scos din starea asta.”
Altădată am primit un telefon de la Monica, o prietenă care ne-a ajutat mult cu Alexandru în momentele acelea: “Hei, ce faci? Am o veste bună!”
Eu astea nu le interpretez, eu știu că sunt semne de la el…deci am momente în care dorul mă doboară, dar mă ridic. Și când m-am ridicat, entuziasmul ăsta mă ține, așa, mai mult. Să fac ceva, nu pentru el, că pentru el nu mai am ce să fac, dar ceva ca o tragedie ca asta să nu se mai repete.
………..
Îl visez…l-am visat acum două nopți…l-am visat de trei ori foarte clar. Și de obicei știi când îl visez? Când încep să am îndoieli, seara, dacă lui îi e bine acolo.
Am scris la un moment dat ceva pe calculator și am scris chestia asta că venea mereu și ne îmbrățisa. Și am scris acolo că mi-e tare dor de îmbrățișarea lui (oftează) și în noaptea aia am visat că a venit și m-a luat în brațe…Și i-am simțit brațele pe spatele meu, îți dai seama? 
Și în visul ăsta….eu n-aveam barbă până să se întâmple nenorocirea, el avea barbă, dar barbă din asta de poartă tinerii…și eram mai mulți și după ce m-a luat în brate a zis: “Ia, uite, tata are barbă de boier!” și celelalte rude au zis că ele mi-au spus s-o dau jos..”Nu, tată, îți stă foarte bine cu barbă”..Acu’ nici c-o mai dau jos (râde).

A.Z.: Eu am aflat în detaliu despre tine și Alexandru citind scrisoarea ta din 4 decembrie și, cum faci tu acum, așa eram eu atunci cu nodul în gât, citind cum un tată îi scrie băiatului său care nu mai e.. Și cel mai tragic mi s-a părut momentul în care ai povestit că v-au lăsat să stați în ultimele ore cu el.
Eu îți spun sincer că nu știu cum ai putut să treci prin acel moment, când știi că nu mai e nicio speranță. Nu știu.
Dar revenind la scrisoare, voiam să te intreb pentru cine a fost ea: pentru tine, pentru Alexandru?

N.H.: A fot un prim semn că vom face ceva pentru el. Că dacă am tăcut până atunci, nu înseamnă că vom tace și în continuare….a vrut să fie un prim semn: “Domnule, copilul meu avea șanse să trăiască și noi suntem aici!”
Să-ți povestesc de cele, nici nu mai știu, 2 ore și jumătate cât am stat acolo.
De când s-a întâmplat, în noaptea de 30 spre 31 octombrie, am plecat spre București. Pe 31 seara ne-am dus să ne odihnim un pic…

A.Z.: Scuză-mă un pic…voi ați mai apucat să vorbiți cu el? Pentru că am citit că a ieșit pe picioarele lui, a vorbit cu o asistentă și apoi la spital l-au sedat…

NH: Nu, n-am mai apucat…și de aceea îmi pare rău…
Și, pe 31 am luat telefonul și am spus așa: “TU SĂ NU SUNI VREODATĂ NOAPTEA SAU DIMINEAȚA!”…A sunat pe 22 dimineața…a fost prima oară când a sunat și ne-au anunțat de la ambasadă că tre’ să mergem la spital…pe 21 seara ne-au spus că e grav, dar e stabil….era pe plămân artificial…
Am auzit telefonul, am înghețat când am văzut cine era…E clar că în subconștient am știut cine era….mă bărbieram, voiam să ne ducem la biserică…
Sunt multe curiozități…voiam să ne ducem la biserică, cu o zi înainte soția a ținut post o săptămână, se spovedise și tot zicea că se duce duminică să se împărtășească, și eu am insistat să se împărtășească sâmbătă…nu mai apuca duminică…
Era clar că era ceva în neregulă…în subconștient am știut, dar niciun moment nu am crezut…Și alea 2 ore jumătate cât am stat cu el, ce să spun, Mihaela îi spunea tot timpul “Luptă, mamă, luptă! Rezistă!” Și eu la fel…
Au venit oamenii ăia, ne-au adus scaune, apă…și au mai făcut un lucru care mie mi-a plăcut foarte mult…eu mă tot uitam și tensiunea îi ajunsese, nu știu, la 5 cu 3 și scădea…Când a ajuns la 2,5 au închis monitorul că începea să piuie, să nu mai piuie…Și din când în când mai veneau și mai închideau câte un monitor ca să nu piuie…
Și Doamna Consul care ne-a ajutat foarte mult a căutat un preot….dar era greu, pentru că era duminică, 9 dimineața și toți aveau telefonul închis pentru că erau la slujbă. Până la urmă a găsit pe cineva, a venit, i-a citit și dupa ce i-a citit….uite, vezi, mintea mea tâmpită….zice preotul “Să-i dau un pic de aghiasmă pe buze”….și eu să mă duc să întreb pe cineva dacă e ok să-i dea pe buze, să nu-i facă rău (zâmbește amar).
I-a dat cu aghiasma pe buze, i-a făcut semnul crucii pe frunte și atunci s-a stins…dar mi-am dat seama că s-a stins nu de la aparat…eu mă uitam la el și a început să i se schimbe culoarea feței, repede, într-un minut…
Noi am tot sperat…deși în momentele alea…într-o minune, în ceva..
Dar să știi că mă bucur că ne-au lăsat…mă bucur că am stat cu el…dacă mă anunțau și mă duceam ,nu știu….două ore i-am povestit, ne-am cerut iertare pentru ce am făcut, dacă l-am supărat cu ceva…
Îmi pare rău că nu l-am….el s-a trezit de câteva ori, dar nu eram noi acolo…vorbim la București…o dată chiar s-a trezit când a intrat maică-sa..când a auzit-o, a încercat să deschidă ochii și bolborosea ceva…s-a speriat asistenta și l-a sedat…
S-a mai trezit o dată și doctorița l-a întrebat dacă știe cine e, a zis că da, dacă îl doare, a zis că nu, și apoi i-a spus să stea liniștit că mami și tati sunt acolo și că e la spital și cică s-a liniștit…

A.Z.: Si nebunia din acele zile, de pe 5 până pe…

N.H.: A fost o întreagă nebunie, totală, nici nu știu ce să-ți spun, eu pot să-ți povestesc tot, e lung…

A.Z.: Povestește-mi ce vrei tu…

N.H.: Până în data de 5 dimineața, Alexandru era considerat în stare gravă, dar în starea cea mai bună dintre cei 6 rămași…așteptau pași mai mari: să-l trezească, de exemplu.
Apoi pe 5 când doi prieteni buni, actuali prieteni buni, pentru că atunci nu-i cunoșteam ,da’ știi povestea în mare, oamenii ăia au găsit un loc, au sunat la spital și au zis că singurul transferabil e Alexandru.
Și când ne-am dus pe 5 dimineața, același doctor care ne spunea că e ok, ne-a spus că-l omorâm dacă îl mutăm de pe pat în targă… îl omorâm…să avem grijă, că are și el copii și că ne trimitem copilul la moarte…
Se uita la mine și îmi spunea că îmi trimit copilul la moarte și c-o să trăiesc toată viața cu gândul ăsta…O oră și jumătate “a dat” în noi…noi nu mai știam..seara era bine, nu mai știam ce s-a întâmplat..nu s-a întâmplat nimic, de fapt…
Bun, n-au vrut să semneze raportul ăla, după care a mai spus o dată că Alexandru e grav, după care am plecat, am fost să ne plimbăm pe la trei biserici, că știam noi că face bine să mergi la trei biserici…
Când ne-am întors după două ore, același medic ne-a spus în fața spitalului că a venit un prieten de-al lui israelian cu bani și l-a văzut pe Alexandru și-l trimite în Israel. Și eu am zis că parcă nu poate fi mutat. Și el s-a uitat în ochii mei, cum mă uit acum la tine și a spus “Alexandru este singurul care poate fi transportat”, ceea ce eu știam de trei zile. Pe 5 seara.
După, am aflat că l-au pus belgienii pe listă. Pe 6 noaptea oamenii din spital așteptau să plece în Belgia, îi făcuseră toaletarea și așteptau SMURD-ul, care n-a mai venit și a plecat abia pe 7 seara la AKH, în Viena, unde ăia îl așteptau de pe 5.
Când a ajuns, medicii de acolo au spus “a ajuns cam tarziu”.

A.Z.: V-au spus de la început asta?

N.H.: Nu mie…lui Vlad, cel care ținea legătura cu ei…nouă ne-au spus că nu se pot pronunța, că tre’ să treacă minim trei săptămâni…
Prima oară a doua zi dimineața i-au pus grefă și eu le-am zis că i-au făcut și în România asta… Și doctorul a zâmbit, nu a vrut să fie foarte dur: “E, noi am făcut-o mai bine”. Dar ne-au spus că lucrul acesta se face în primele 48 de ore, este o procedură internațională care spune că în primele 48 de ore îi grefezi total, îi pui în camere sterile, nu le dai antibiotice….da’ lui i-au dat, pentru că am aflat după aceea că el avea bacterii…dar dând antibiotice, după 7 zile, bacteriile devin imune.

A.Z.: În România au stat în camere sterile?

NH: Nu erau chiar sterile…la ei a fost mai bine, că a stat fiecare în camera lui, că am înțeles că la alte spitale stăteau și câte 5 – 6 în camere…el a stat în camera lui, dar nu era foare sterilă, dovadă că a luat acinetobacter, pe 5 noiembrie avea plăgi de acinetobacter.
Și-mi aduc aminte ce spunea un mare doctor: “Sunt doar colonizați, nu infectați”…bun, cât durează să intre în sânge? Plăgile alea nu sunt sângerânde?

 

continuarea acestui dialog o puteți citi mâine pe blog.