Pe Marius l-am cunoscut la alergări. Este un om cu o cultură artistică mult, cred, peste oricine altcineva cunoscut mie (pe mine nici nu mă bag în această comparație) și de aceea m-am simțit întotdeauna stingher în preajma lui. Asta până să stăm de vorbă la o cafea și să descopăr că și tații cu suflet și cultură de artist au fix aceleași bucurii, probleme și angoase ca toți ceilalți tați din lumea asta:
A.Z.: Cine este Marius, tatăl Mariei? 
M.C.: Marius, tatăl Mariei, este un om normal, care pretinde că are capul pe umeri…realitatea îi dovedește de multe ori contrariul…un tată care încearcă să nu fie exagerat și de multe ori îi iese exact pe dos…un tip ok, zic eu.
A.Z.: Ce înseamnă pentru tine tată “exagerat”?
M.C.: Acel tată care fără să vrea sau din bune intenții începe să “mănânce” din spațiul personal al copilului, acel tată care tot din bune intenții frânge puțin din aripile pe care un copil ar trebui să le aibă, chiar și la 5 ani. În principiu acel tată care, tot din bune intenții, uită că și el a fost la vârsta aia și pentru mine asta e foarte important: întotdeauna să ținem cont că am trecut prin vârsta aia, că ne amintim (eu am amintiri de la 5 ani) și că, cu foarte mici excepții, consider că e important să nu ne luăm foarte în serios în rolul ăsta de tați.
A.Z.: Încerci să nu repeți greșelile care au fost făcute asupra ta, să spunem?
M.C.: Da, cu siguranță. Asta în primul rând.
A.Z.: Ai vreun exemplu clar în cap?
M.C.: Da, ține însă de o vârstă ceva mai avansată, de perioada pre-adolescență și adolescență. Eu am, în general, o relație bună cu părinții mei, cu tata. Doar că fiind o diferență destul de mare de vârstă între noi doi, în această perioadă foarte critică pentru noi, adolescența, l-am avut pe tata nu ca pe un prieten la care să mă duc să cer ajutorul în toate situațiile nemaiîntâlnite în care ne pune acea perioadă, ci l-am avut ca pe o Instanță, un fel de Curte Marțială care decidea: Asta este bine, asta este rău și asta este catastrofal!
A.Z.: Tu ai definit-o ca pe o perioadă tâmpită din viața oricărui copil și, având în vedere că ai fată, crezi că vei fi în stare să-i fi mai degrabă prieten și nu genul care să-i spună: Cu el n-ai cum să ieși vreodată! (râdem) sau soției: Îmbracă-te, că acum ieșim în club și noi!
M.C.: Băi, Alex, nu știu ce să zic. Trebuie să ne mai vedem peste 10 ani și să-ți spun…
A.Z.: 10 ani? Ești optimist!
MC: Da, așa e. 15 ani ai ei? Da, da corect, ai dreptate. Nu știu…Uite, eu și acum, dintre toți adulții care gravitează în jurul fiică-mii, aș spune că în multe instanțe sunt cel mai permisiv. Eu am fost cred primul care, fiind în parc cu ea, a acceptat și a murit un pic pe dinăuntru pentru că la un moment dat copilul dă și colțul aleii și nu-l mai vezi pentru 5 sau 7 secunde. Și am zis: Ok, eu voi muri acum, dar tre’ să facă și acest pas și eu să nu-i spun Maria, stai!
A.Z.: Povestește-mi despre ea, despre lucrurile care îi plac. 
M.C.: Îi place foarte mult să fie liberă. Este un copil care are o voință și o independență…și nu le are de acum, ci cam de când a devenit conștientă de ea însăși…pe care eu nu le-am văzut la foarte mulți alți copii. Copilul meu are o determinare, chestie pe care unii o pun pe seama zodiei…eu n-am o mare vibrație cu zodiile: nu cred decât în zodia mea și doar atunci când se potrivește în sens pozitiv (râdem). Dar ea are o determinare…noi glumim acum și nu prea și spunem că dacă și-o va păstra, o să ajungă departe, o să fie foarte bine. O bună bucată din viață, această deteminare sau încăpățânare, spune-i cum vrei, a avut-o într-un singur sens, spunând: Eu vreau așa, ca mine! Acum, să zic că de vreo jumătate de an, este mult rafinată și a apărut și o…abilitate dramatică “yummy”, așa, și îmbracă mult mai multe forme.
Dar e un copil care trăiește foarte intens (cred că e valabil pentru toți copiii) toate emoțiile, și alea bune și pe cele rele. Și faptul că le trăiește așa pe cele bune pe mine mă bucură. Nu știu, felul în care ea internalizează faptul că a văzut 5 porumbei și 4 ciori și a mai trecut și un șobolan pe lângă este experineța dimineții, este Wow! Are această bucurie extraordinară de care încerc și eu să mă contaminez.
Da, mai stăm? că o oră tot pot să-ți spun desprea ea.
A.Z.: Stai să te întreb ceva, că avem copii cam de aceeași vârstă și eu am remarcat la Mark de ceva vreme că face niște “salturi” spectaculoase, în sensul că anumite chestii care nu-i ieșeau acum câteva luni sau un an, acum le face foarte natural și ușor și încerc să nu îi zic ca boul de fiecare dată Wow, tati, ce tare ești! Ai remarcat chestia asta la Maria?
M.C.: Da, am remarcat-o. Tot în legătură cu dorința asta de independență de care îți povesteam, pe la 3 ani și ceva ea avea această mantra: Pot eu! Fac eu! Și nu prea îi ieșea să facă mai nimic din ce-și propunea. Acum, nu mai spune dar face singură fără niciun fel de probleme: se descalță singură, se dezbracă singură, se duce și-și pune singură colacul la baie. Toate chestiile astea, așa cum spui și tu, i-au venit extrem de natural…evident că în sinea noastră le aplaudăm, dar acum n-o să-i spun de fiecare dată: Bravo, Maria, excelent că ți-ai pus singură colacul la baie!
Pentru că vreau să-i dau senzația normalității a ceea ce face…asta e, iar, o chestie de la tata, dar care nu e bună și-am zis că eu n-o so fac (râd): Tata zicea că tot ce e bine, e normal. Ce nu e bine, trebuie să discutăm și să disecăm. Și eu am zis: NU, o să zic și de lucrurile bune! și uite că nu-mi iese.
A.Z.: Dintre toți invitații mei de până acum, ești primul pe care l-aș putea defini ca un adevărat meloman, zic bine?
M.C.: Apucat de streche, nu meloman!
A.Z.: Ok, și mai bine. Pentru că eu nu sunt și cultura mea muzicală clasică se rezumă la Nessum Droma (râde) și admițând că acest lucru, cred, mă handicapează, povestește-mi în primul rând cum ai ajuns să fii un iubitor de muzică clasică?
M.C.: Din familie. Ai mei, amândoi, au lucrat și au trăit în muzică. Taică-meu a fost mai întâi prim solist la Operă 25 de ani, apoi alți 22 de ani profesor la Conservator, iar mama a fost realizator de televiziune pe Operă, pe muzică clasică în general. Acuma, sincer, și am mai spus asta, am crescut în Operă, în culise, și pe platourile de televiziune. Așa că e puțin probabil ca în viață să fii făcut altceva, deși mi-am dorit și am și încercat, dar probabil că asta a fost chemare mult prea mare.
A.Z.: Și e o chestie importantă pe care vrei s-o transmiți Mariei? 
M.C.: Nu, nu neapărat. Sigur că mi-ar plăcea să fie o iubitoare de muzică, am senzația că-i place muzica deși n-am forțat-o să asculte….de exemplu, eu în casă nu ascult atâta muzică pe cât mi-aș dori…ascult la birou, în căști, în spațiul meu personal, în primul și primul rând. Dar de fiecare dat când vrea muzică, îi ofer mai multe posibilități: Ce vrei să ascultăm? VH1, clasică, aia, aia, aia?
I-am lăsat cât de multă libertate am putut aici și da, simt că-i place muzica. Nici eu la vârsta ei nu cred că eram…dar, bine, eu n-am avut alternativă. Dar e un copil care vibrează la muzică.
A.Z.: Crezi că e bine pentru copii, pentru oameni în general, să fie expuși la astfel de muzică?
M.C.: Eu zic că da. În orice caz, rău n-are ce să fie. Și chestia cu Mozart de liniștit copiii, am încercat-o și eu, nu a funcționat absolut deloc (râd), am încercat toate CD-urile “Mozart for babies” pe care le-am prins, dar cred că totuși o deschidere de la o vârstă cât de fragedă vrei tu ca părinte să fie a copilului, pentru muzică nu are decât avantaje.
În primul rând că îi mobilează frumos spațiul interior și exterior pe care-l are și de aici cred că îi deschide mai multe posibilități de a-și găsi bucurie. Și muzica e o bucurie la îndemâna tuturor.
A.Z.: Din imaginile pe care le văd cu tine la televizor, mă gândesc la tine ca la un tip cu un stil vestimentar…cum să-i spunem…eu i-aș spune cool….să-i spunem extravagant?
M.C.: Da, cu note de extravaganță, da.
A.Z.: E important să-i transmiți Mariei ideea de stil oricare ar fi acela?
M.C.: Nu m-am gândit niciodată la asta, foarte bună întrebarea ta…dar să știi că mama ei este mult mai atentă la aceste nuanțe decât mine.
A.Z.: Măi, mie, pentru un bărbat, mi se pare că ești foarte atent. (râdem)
M.C.: Nu, adică atunci când vine vorba de moțat copilul, eu n-am niciun fel de….adică: Pune-i o bluză, pune-i niște pantaloni, stai așa că scoatem copilul afară, tot neagră va ajunge acasă. Nu, nu cred că m-am gândit niciodată în termenii ăștia. Iar la mine, stilul ăsta vestimentar care face parte din identitatea mea publică, profesională…e un fel de…de…
A.Z.: Semnătură?
M.C.: E mult spus, uită-te și tu cum sunt îmbrăcat acum (e îmbrăcat “normal”, nu sare cu nimic în ochi)…ăsta sunt eu, mai degrabă decât ăla de la televizor cu nu-știu-ce pocket square sau mai știu eu ce. Dar trebuie și astea, mai ales când ai zona asta de vorbire foarte publică, de apariție la televizor, de prezentare a unui eveniment….lumea vrea să vadă chestia asta, și nu pot să spun că nu-mi face plăcere, lumea să zică: Wow, mișto batista asta!
A.Z.: Ți-ar plăcea să facă și ea televiziune?
M.C.: Nu m-am gândit niciodată… vreau să facă absolut orice vrea ea. Ceea ce voi încerca eu este să-i arăt cât mai multe lucruri pe care le-ar putea face, să-și aleagă din ele și să-i dau un start care să-i ofere posibilitatea de a se duce în zona aia în care își dorește. N-are deocamdată nicio fascinație pentru televiziune, absolut deloc, de altfel când merge la mine la serviciu ea nu știe exact ce fac eu…crede că serviciul meu este o serie nesfârșită de culoare pe care poate să alerge, un parc în care de asemenea poate să alerge și o fântână în care poate să se bălăcească. N-am dus-o niciodată când filmez sau când montez și cred că s-ar și plictisi. De curând a început să conștientizeze că fac emisiuni, dar nu știe exact ce înseamnă asta. E mult mai conștientă de ce face Ioana pe care o mai aude la radio. Pe mine m-a mai văzut la televizor, e adevărat că de fiecare dată eram cu o prezență feminină pe care a urât-o instantaneu (râd), normal.
A.Z.: E femeie, adică…
M.C.: Da, da…râdeam și eu pentru că era Leona Lewis pe VH1 și zic Uite, Maria, îți place de tipa asta? Și fără să aștept un răspuns, am continuat: Mie-mi place foarte tare! E foarte mișto! Bineînțeles că a spus că este oribilă (râdem tare) și că nu-i place decât vocea ei, atât!
A.Z.: Ai spus că ți-ai dori să facă orice și-ar dori ea. 
M.C.: Da.
A.Z.: E ceva ce nu ți-ai dori să facă?
M.C.: Da, normal. Nu mi-ar plăcea s-o văd în Cosmos. Ea spune că și-ar dori foarte tare să devină îngrijitor la Zoo (râde), nu știu ce să zic despre asta…poate totuși veterinar. Dar asta este o discuție pe care probabil o vom relua la nesfârșit.
A.Z.: Ți-ai vaccinat copilul?
M.C.: Da.
A.Z.: De ce?
M.C.: Pentru că nu văd altă modalitate. Eu sunt în tabăra aceea complet pro: toate vaccinurile obligatorii sau opționale.
A.Z.: Și ce părere ai de toată nebunia iscată în ultimele săptămâni în media socială care pare că a ajuns și în viața reală că, uite, niște copii au murit, nefiind vaccinați.
M.C.: Alex, ce să zic? Dacă n-ar fi fost nebunia asta, ar fi fost cu siguranță alta, că noi fără nebunie nu putem. Mie unul mi se pare un act de inconștiență, dar asta e doar părerea mea, nu impun nimănui să adere la ea. Sau, mai bine zis, noi cu copilul nostru, am decis să fim dintre părinții apucați de streche care am zis să facem toate vaccinurile. Să îi oferim, măcar din punctul ăsta de vedere, o copilărie lipsită de mari angoase. Că, slavă Domnului, și cu vaccinurile făcute de muci tot nu scapă, mai cade și-și mai sparge capul…
A.Z.: Chiar și-a spart capul?
M.C.: Și-a spart capul, da.
A.Z.: Cum a fost?
M.C.: Pfaaa, a fost singura dată când am sunat la 112 și n-am știut la ce adresă stau. Era în casă, alergam unii după alții, acum vreo 3 ani, înainte de Sărbători. S-a împiedicat de o treaptă și s-a dus cu fruntea direct în muchia unei comode pe care avem câteva ghivece. Eu am auzit Poc! mai întâi, apoi sânge, se vedea osul…
A.Z.: Mamă!
M.C.: …urlete, sună la 112 și n-am știut să mai spun numărul străzii, al blocului. Am dus-o la Grigore Alexandrescu, cusută…ne-am întors în aceeași seară, n-a stat peste noapte în spital…îți dai seama, ea în Salvare cu Ioana, eu în taxi în spatele lor (râde nervos), pentru că nu știam: rămâne peste noapte, ia-i pijamale, oliță, totul.
Și asta a fost o experiență în urma căreia amândoi am devenit părinți “cloșcă”. La jumătate de an după aceea și-a sucit piciorul în parc: ghips două săptămâni…deci le-am avut și noi pe ale noastre. Dar asta cu spartul capului a fost experiența care a declanșat sau a schimbat ceva în noi.
A.Z.: Aș face orice pentru copilul meu. De acord/ Nu sunt de acord?
M.C.: Da, în teorie aș face orice pentru copilul meu. Pe de altă parte, dacă copilul meu…..ar face o greșeală pe care ar trebui și ar avea cum să o răscumpere singur…subliniez ar avea cum să o răscumpere singur, cred că l-aș lăsa sau aș încerca să las copilul să rezolve situația, în măsura în care poate. Dacă nu mai poate, atunci sigur că voi veni și-l voi ajuta.
A.Z.: Indiferent ce înseamnă această răscumpărare?
M.C.:……
A.Z.: Uite, eu, acum, dacă mă întrebi, răspund că aș face orice pentru copilul meu….
M.C.: Da, normal că aș face orice…
A.Z.: …în sensul că aș minți, orice. Poate, pus în fața unei anumite situații, aș zice altfel, nu știu…
M.C.: În teorie, da, și eu sunt de acord cu tine, aș face orice. În practică, pus în fața unui anumit fapt, nu știu…adică nu te gândești…uite, astea sunt întrebări pe care nu ți le pui în mod normal…
Da, ia-mă de aici: în teorie aș face orice. Și atâta timp cât copilul meu este copil, cu siguranță că aș face absolut orice. Când copilul meu va deveni copilul meu – adică acea persoană care a ieșit și din mine, dar va fi un individ pe propriile picioare, cu conștiință, atunci cred că mai vorbim…atunci nu cred că aș face orice, pentru că, în acel moment, copilul este egalul meu, poate chiar peste mine.
A.Z.: Primul an din viață al Mariei. Ce…
M.C.: Greu. A fost greu. Noi am trecut greu prin toate etapele de copilărie fragedă: colici – O, Doamne!, diversificarea – O, Doamne!, dinții – ne-au pus capac. Greu, greu.
A.Z.: Cel mai nasol lucru pe care ți-l amintești?
M.C.: Oboseala. Oboseala, frica de a nu ști ce are – că plânge și nu știi de ce…oboseala, în primul rând. Dinții au fost cu nopți destul de multe în care ne trezeam din 40 în 40 de minute, săptămâni în șir.
Dar am avut ajutor și avem și acum. Maria are două perechi de bunici valabili și valizi.
A.Z.: O întrebare pe care o pun tuturor taților de fată: îți faci planuri cum o să-i chinui pe viitorii iubiți? 
M.C.: Băi, da. Am o prietenă care m-a rugat la un moment dat să scriu un articol, o scrisoare pentru viitorul meu ginere. Mi s-a părut extrem, extrem de amuzant să o fac și am încercat inițial so iau în nota comică și să fac un textuleț așa…hahaha…după care am văzut că mă implicam din ce în ce mai tare (râd) și finalul a fost destul de…introspectiv pentru mine. Dar, dincolo de asta, evident cu toate marotele legate de tații de fete, pe care le simt într-o anumită măsură aplicabile și în cazul meu, eu mi-aș dori foarte tare să mă înțeleg bine cu cine-o fi…creștinul ăla.
Mi-aș dori o relație de prietenie pe care sunt convins că o vom avea foarte greu, în primul rând cu eforturi din partea mea (zâmbim)…da, o să fiu eu atât de deștept pe vremea aia? Nu știu, dar…acum, pe de altă parte râd și zic La un moment dat trebuie să găsească pe unu’ pe care să-l fraierească mai tare decât pe noi. Și abia aștept să văd cine-o fi…
A.Z.: Hai să te iau mai pe ocolite: a discutat tatăl tău, instanța superioară, despre sex?
M.C.: Măi, da. Dar n-a fost cea mai fericită discuție (râdem), sau, de fapt, cele mai fericite discuții, c-au fost mai multe.
Săracu’…bine, el dacă o să citească asta o să știe că îi spun cu toată dragostea și eu am trecut peste toate astea…el venea dintr-o altă generație și generația asta, al cărei exponent era el, avea anumite idei legate de perioada asta de schimbări atroce care se întâmplă la un băiat…bănuiesc că și la fete e la fel, dar eu mă știu doar pe mine.
E adevărat că eu am aflat mult mai multe pe căi conexe, nu de la el, nu pentru că n-ar fi fost omul dispus…el ar fi fost fericit să-mi spună, dar nu m-am dus eu la fel. Și în momentul în care începea el să genereze discuțiile…nu-mi era foarte comod, preferam să ies din situațiile alea.
A.Z.: O să discuți cu Maria?
M.C.: Da, aș vrea să aibă ea confortul de a face chestia asta și cu mine, știi? Eu o să încerc în primul rând să-i dau premisele de a veni și a spune Măi, tată, uite așa…Probabil că o să se ducă întâi la Ioana, și eu, în rarele ocazii în care m-am dus, m-am dus la tata, nu la mama, să-i spun anumite lucruri. Dar aș vrea să știe că n-o să găsească un deget arătător îndreptat spre ea.
A.Z.: Dacă ar fi să alegi între a fi prietenul Mariei și tatăl ei, ce-ai alege?
M.C.: Aș alege să fiu prieten, clar. Dar un prieten patern, așa…(râdem).
A.Z.: Ok, deci o dai la întors. De ce alegi prieten?
M.C.: Cred că, dacă stau din nou să mă gândesc la copilăria mea, avem nevoie de părinți în ipostaze diferite. Cred că până la 9 – 10 ani avem nevoie în primul rând de mame și tați. După care cred că o perioadă cel puțin egală, între 10 și 17, 18, 19 ani avem nevoie de prieteni. Dar în primul rând prieteni care știu mai multe și care au trecut prin diverse situații și pot să-ți dea răspunsuri.
Ce ne interesează pe noi în perioada aia cel mai mult? Răspunsuri, pentru că nu știm ce se întâmplă. Să fie cineva care să spună: Lucrurile astea le-am trăit și eu, și maică-ta, și toți oamenii și e ok.
A.Z.: Ce te sperie, dacă te sperie ceva, când te gândești la ea?
M.C.: Mă sperie foarte multe lucruri. Las la o parte chestiunile de sănătate, căci pentru alea nu suntem niciodată pregătiți. Nu știu exact în ce mediu va crește, nu știu în ce fel valorile și mesajele pe care încercăm noi să le transmitem au ceva de-a face cu societatea în care vrând-nevrând, se va dezvolta, dacă nu cumva va fi anacronică în rândul celorlalți copii și oameni, în rândul celor care vor avea de multe ori pâinea și cuțitul în ceea ce o privește, că e la școală sau altundeva.
Aș vrea să-și păstreze candoarea și entuziasmul ăsta de copil cât mai multă vreme.
Da, și mă întorc la lucrurile legate de sănătate: mi-e teamă de sistemul sanitar de aici, de o grămadă de lucruri de care, fiind o familie normală, fără posibilități extraordinare, i le refuzi din start pentru că nu ți le permiți.
Cred că acestea sunt principaele griji, restul sunt lucruri ajustabile.
A.Z.: Anul viitor, ca și Mark, și Maria începe școala. Te sperie chestia asta?
M.C.: Da, mă sperie. Nu vreau să i-o transmit și ei în niciun fel, am observat că și ea e un pic anxioasă referitor la acest moment. Mă sperie pentru că n-am foarte multă încredere în sistemul didactic de la noi.
Mă sperie un sistem de ierarhii care adesea este arbitrar și pe care școala îl legitimează. Și cu toate astea, consider că școala făcută la școală și nu neapărat acasă este o etapă absolut necesară și numai prin simplul fapt că se desfășoară în colectivitate – eu cred foarte mult în copilul membru al unui grup de copii.
Noi și așa, prin felul de viață, ne izolăm copiii mai mult decât eram noi izolați la vârsta lor.
Va fi o școală de stat…o să încercăm să fie una cât mai bună, dar tot de stat va fi, unde oamenii sunt la fel de failibili și de coruptibili ca peste tot în societatea noastră și a căror failibitate de multe ori se reflectă asupra copiilor noștri ceea ce nu prea e în regulă.
A.Z.: Unde te/vă vezi peste 20 de ani? 
M.C.: Pe ea o văd…pe mine nu știu unde mă văd, probabil că la o cafea, aici (râdem). Pe ea o văd bine în sensul că eu cred mult în liberul arbitru și mai cred într-o…să nu mă întrebi de ce, dar cred într-o justețe a alegerilor pe care ea le va face. Cred că va avea toate datele din care să facă alegeri din care să iasă împlinită, mulțumită. Și îți dai seama că dacă lucrul ăsta se va întâmpla, indiferent că va fi veterinar sau…
A.Z.: Îngrijitor la Zoo?
M.C.: Băi, să sperăm că totuși nu va fi îngrijitor la Zoo. Și nic cosmonaut. (râdem în hohote)
Știu că Marius a spus foarte multe lucruri interesante în interviul de mai sus. Eu, ca un om preocupat de lucrurile simple și palpabile ale vieții mi-am propus să citesc în perioada următoare scrisoarea lui către viitorul ginere. Că, cine știe, copiii cresc și măcar să știu și eu ce ar putea, în teorie, să-l aștepte pe fii-miu.
Follow
Send
Leave a Reply