Sunt barbat, deci plang la filme

De la Mowgli mi se trage. Nu cred sa fi avut mai mult de 5 ani, dar tin minte ziua aceea, parca a fost ieri. Dupa ce am vazut prima oara Cartea Junglei, n-am vrut sa mananc nimic o zi intreaga si am plans in hohote, de ai mei au vrut sa fuga cu mine la spital. Pai cum, ma, sa-l lase pe Baloo singur in jungla. Plus ca eu sunt convins ca curva fetita aia a scapat intentionat vasul cu apa ca sa-l pacaleasca. Sa alegi o femeie in locul unui urs…cine a mai auzit una ca asta??

Apoi, tot din perioada copilariei mi-l amintesc pe “Hachi”. Un film japonez despre un catel care, dupa ce ii moare stapanul, se duce in continuare sa-l astepte la gara, pana cand moare si el de tristete, foame, singuratate. Am vazut ca au facut si o versiune moderna, cu Richard Gere. Sa fie la ei, nici nu mi-am pus problema sa mai trec o data prin acel supliciu. Am plans (in baie, de data aceasta…eram adolescent, nu ma puteam “afisa” asa prin casa) de s-au cutremurat peretii. Saracul Hachi…

Apoi a urmat o lunga perioada…calma. Deja barbat in toata firea, nu-mi permiteam sa fiu vazut varsand vreo lacrima. Probabil am mai scapat cate una pe la vreun film gen “Free Willy” sau “Independece Day”. A, da, am uitat sa va spun ca ma emotioneaza teribil discursurile motivationale din filmele de lupta. Nu stiu de ce naiba, dar le privesc cu nodul in gat. Nu sunt convins ca nu mi-am udat obrajii cand am auzit pentru prima oara We want..America..to love..us…as much…as we…love…America! Pentru doamne, acesta este un discurs al unuia din cei mai importante personaje existente in cinematografia mondiala: John J. Rambo!

Si, cand ziceam si eu ca am scapat de acest obicei oribil…am devenit tata. Si atunci..”all hell broke loose”. Nu ma mai pot uita la vreun film cu copii bolnavi/parasiti/tristi fara sa simt nodul in gat (si arsura ce-l insoteste atunci cand nu-l las sa urce mai sus) si lacrimile ce mai intai imi umplu ochii si apoi, cand nu mai au loc acolo, se preling pe obraji.

De exemplu am vazut abia de curand finalul fimului “The Champ” cu Jon Voight in rol de boxer. In timp ce baietelul sau il roaga sa se trezeasca pe Jon Voight cel mort, eu, de cealalta parte a televizorului, faceam acelasi lucru. Adica il rugam si plangeam.
Sau in “Life of Pi” cand le povesteste pustiul la sfarsit celor de la compania de asigurari ce s-a intamplat de fapt si ii intreaba “So, now that you know…what story do you choose?” am zis si eu, desi nu m-am putut auzi din cauza lacrimilor “I believe in Richard Parker!”.

Iar lacrimile mele nu se limiteaza doar la filme. Nu! Dati-mi o carte, ceva cu copii bolnavi, oameni amarati, familii sarace, faceti-va comozi si asteptati. Mai curand decat credeti eu sunt terminat…
Cat despre filmele de pe net, mai are rost sa zic ceva? Habar n-aveti de cate ori am fost nevoit sa-mi amenint colegii ca ii dau afara daca mai zic cuiva ca m-au gasit plangand in timp ce mai uitam la vreun filmulet cu vreun pui de girafa care incearca sa faca primii pasi sau mai stiu eu ce.
Sau asta! La asta plang doar cand ma gandesc..pe bune, va propun un experiment: ma vedeti pe strada si fie ca ma cunoasteti sau nu, tipati inspre mine “Barcelona 92 – You raise me up – Tata si fiu!” Va garantez ca incepe sa-mi tremure buza de jos instantaneu. Uite, si acum cand ma gandesc la acest dialog:
– You don’t have to do this! he told his son.
– Yes, I Do! he replied.
– Well, then, we’re going to finish this together!
mi se face pielea de gaina. Ce tata! Ce tata!

Bun, deci asta sunt eu. Ma emotionez oricand si din orice. Si nu mi-e rusine sa recunosc!

Asta m-a rugat un var de-al treilea al unui cumnat al unei vecine sa public. Ca cica e mai bine pentru el sa-si pastreze anonimatul. Saracul om! Bine ca eu nu sunt asa!

4 Comments

  1. Salut Alexei
    Ce coincidenta. De cand s-a nascut junioara si eu cunosc un nepot al unei verisoare de-a treia cumnata cu fratele lui tata care este la fel. Saracul.Ce noroc si pe mine ca nici eu nu sunt asa…..

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*