De Craciun, va rugam sa ne scuzati

Ieri am avut o zi grozava. Am alergat de dimineata, am iesit cu Iulia la o cafea, am fost pentru prima oara in viata mea la o lansare de carte in prezenta autoarei, am fost cu Iulia si Mark la o petrecere de copii si am ras mult toata ziua. O zi relaxanta de weekend.

Pana seara cand am vazut un promo la TVR pentru o serie de emisiuni despre Revolutie. Iar promo-ul era cu multe imagini din decembrie 1989.
Si, nu stiu de ce, m-au napadit amintirile. Despre oameni si cuvinte. Oameni care pe 21 noaptea au stat scut in fata tancurilor care au trecut peste ei cum trecem noi astazi peste opritoarele acelea de cauciuc amplasate in apropierea scolilor. Oameni carora li s-a parut mai acceptabil sa infrunte moartea decat sa mai traiasca in comunism.
Mi-am amintit cum am citit de nenumarate ori o poveste scrijelita pe zidul Televiziunii despre un tanar care a plecat de acasa pentru a nu se mai intoarce vreodata, iar ultimele lui vorbe au fost “TREBUIE sa ma duc acolo, mama!”. Si mi-am amintit fraza aceea scrisa cu spray-ul pe zid, cred, undeva pe la Universitate: De Craciun ne-am luat ratia de libertate.

Dar singura imagine care nu mi-a dat pace toata seara (si care ma obsedeaza de ceva vreme) a fost cea a unei cifre. 55. %. Acesta era procentul din populatia Romaniei care, intr-un sondaj din ianuarie 2014, NU a condamnat cu vehementa comunismul. Detaliat, cifrele arata asa:
– 44,7% spun ca a fot un lucru bun pentru Romania!!!! (comunismul adica)
– 9,8% nu stiu/nu raspund!!!
Am sters si rescris un comentariu aici de 5 ori. Mai bine tac, ca nu stiu ce as putea spune care sa cuprinda toata furia mea.

La asta m-am gandit si m-am enervat/indispus/simtit dezamagit de mine. Pentru ca asa cum interpretez eu acest sondaj, niste oameni si-au dat viata pentru ca noi sa irosim 25 de ani. Douazecisicinci de ani!

Asa ca tot ce-mi vine sa fac acum este sa iau un spray, sa ma duc la Universitate si sa scriu cat pot eu de mare ca sa se vada pana sus, in Cer:

De Craciun, va rog sa ma scuzati. Pentru ca n-am fost in stare sa fac nimic.

Nu e o scuza. E o realitate. Pe care incerc, cumva, s-o vad ca pe un inceput.