Ieri mi-am zgariat ceasul. Un ceas de plastic pe care mi-l doream de mult si pe care Iulia mi l-a facut cadou acum vreo…10 zile. Bine, era normal sa se intample destul de curand, avand in vedere ca-l mai scapasem de 2 ori si o alta data il izbisem de masa.
M-am uitat la cadranul lui zgariat…m-am infuriat pe mine..m-am amarat…si apoi am realizat ca nu am nicio problema. Pe bune, sunt genul care nu pune la suflet astfel de evenimente. Poate si pentru ca mi se intampla destul de des. ☺
Telefonul meu este ciobit din prima saptamana, garantat. Cand imi cumpar haine noi, de multe ori le fac botezul cu cele mai ciudate sosuri sau bauturi. Laptopul nu scapa nici el de diverse lovituri. Iar masina..masina daca nu mi-o zgarii eu, sigur mi-o zgarie altul.
Si nu stiu de ce, dar lucrurile astea chiar nu ma deranjeaza. Poate pentru ca sunt lucrurile mele, poate pentru ca ma atasez de ele si imi plac la fel de mult, cu tot cu defectele lor. Poate pentru ca, asa ciobite, zgariate sau patate, ma regasesc in ele. Habar n-am.
Si nici n-ar trebui sa conteze. Pentru ca nu sunt decat niste obiecte. Ce ar trebui sa conteze pentru mine sunt oamenii. E, si aici, singurul pentru care am aceeasi intelegere ca pentru acele obiecte (suna ciudat, stiu) este Mark. El poate sa faca sau sa fie cum vrea el, il iubesc. Punct.
Din pacate, pentru mine, cu nici un alt om nu mi se pare ca am aceeasi toleranta pe care o am fata de niste obiecte. Nici macar cu Iulia, pe care o iubesc enorm. Nici pentru ai mei, datorita carora exist. Nici pentru sor’mea care, fiind cu aproape 5 ani mai mare, a trebuit sa ma suporte toata adolescenta ei ☺. Ce sa mai vorbesc despre prieteni, Dan, partenerul meu, sau colegii de la birou. De la oricare dintre ei am prea multe asteptari. Asteptari la care daca nu se ridica, ma simt jignit, ofuscat, dezamagit. Pentru ca nu se comporta asa cum cred EU ca ar trebui sa se comporte. De ce naiba oi gandi asa?
De ce naiba sunt atat de grijuliu cu niste obiecte, pe care le sterg, le spal, le inlocuiesc diverse piese sau le duc la revizie cand apar defectiuni, cand “o iau pe aratura”, iar la oameni fac exact invers. Cand cineva o ia pe aratura, sunt multe momente cand ma enervez si eu pe el. In loc sa incerc sa il ajut, sa il repar, sa vad daca are nevoie de ceva, ma duc si eu cu cizmele inainte si ii povestesc cat de mult a gresit si ce ofensat ma simt EU.
Nu stiu voi cum sunteti, dar eu cand vad la un om ceea ce mie imi pare un “defect”, am uneori mult mai putina intelegere decat in cazul unui obiect.
De ce m-oi comporta asa? E simplu…De bou!
Follow
Send
Imi vine sa-ti dau un raspuns, dar nu sunt sigura ca iti doresti. Pare mai degraba o intrebare retorica si te las sa gasesti singur raspunsul, mai ales ca la fel cam facem multi! :)))))
Hint: Toleranta ta nu este fata de obiecte…. Amesteci mere cu pere, avand aici ca si criteriu “toleranta ta”!
Dana, am incercat ca tot postul sa fie retoric :)…dar mi s-a parut civilizat din partea mea sa ma refer strict la mine…dar ai intuit gresit, m-ar bucura orice raspuns, indiferent ce presupune..asa ca, te rog 🙂