Românul s-a născut poet. Nu știu cum e asta când vine vorba de alții mai puțin talentați, dar în cazul meu este extrem de adevărat. Și foarte incomplet. Nu doar că sunt poet, putând născoci versuri cu adâncă însemnătate și valoare literară, gen:
Și dacă aveam o fată
Tot eram Cel Mai Bun Tată!
dar sunt și dansator, cântăreț, latin lover, om cu mușchi, model pentru mărci de chiloți etc. Și toate acestea într-o dimineață. În fiecare dimineață.
Da, soția mea este o norocoasă, căci are exclusivitatea ghinionul de a mă admira trebui să mă suporte în fiecare zi a vieții ei. Toată dimineața o hăituiesc prin casă, povestindu-i sau arătându-i cât de minunat sunt eu. Nu mă credeți? Atunci să vă dau câteva exemple despre lucrurile pe care le fac dimineața:
– Bat ritmul pe masa din bucătărie și îi cânt o manea de jale cu versuri improvizate. Ea, lăcrimând (bănuiesc că de bucurie) mă roagă cu cerul și cu pămăntul să o impresionez mai încet, că poate ne aud vecinii.
– O încolțesc și îi șoptesc în ureche niște cuvinte care l-ar speria și pe Omul de Neanderthal: UA MRO COCHISTORI. Când se întoarce la mine, n-am niciun dubiu că a înțeles aluzia mea sexuală. Ea, liniștită, mă întreabă dacă am visat urât.
– Încep să-mi încordez mușchii prin casă și cu o voce de Rocky în mizerie țip suav: SUNT CEL MAI PUTERNIC. Ea mă bate ușor pe spate, îmi spune că sigur că sunt și apoi mă întreabă dacă sunt deranjat la stomac de mă schimonosesc așa.
– În timp ce ea se chinuie să ne facă micul dejun lui Mark și mie, fiind toți în mare întârziere, simt nevoia de nestăvilit să dansez o partitură din Lacul Lebedelor pe care nu l-am văzut niciodată. Așa că îmi iau o postură de balerin printre ale cărui picioare lipite poți zări ușor tot Arcul de Triumf și fac piruete dintr-o parte în alta a casei, surprinzându-mă chiar și pe mine când sfârșesc prin a îmbrățisa frigiderul.
– O încolțesc și cu niște mișcări lascive de bazin care l-ar speria și pe Omul de Neanderthal îi dau de înțeles că am oareșce interese de budoar cu ea. Mă privește cu compătimire și văd o cută pe fruntea ei care spune că în acel moment se gândește că ar fi putut nimeri mai bine.
Exemplele ar putea continua, dar ar însemna să vă povestesc cum uneori cânt operă sub duș sau încerc să o cuceresc în franceză cu singura expresie pe care o cunosc mon creio’ e larj est mon creio’ e jon (în caz că nu știați, n de la creion e nazal în franceză). Dar nu vreau să dau din casă și să vă stricați părerea despre mine.
Nu v-aș fi povestit toate acestea, dacă nu aș fi remarcat de ceva vreme că și cel de-al treilea membru al familiei noastre care, uimire mare, este tot de sex masculin, a început să manifeste aceleași aptitudini artistice. De fiecare dată când ne îmbrăcăm, el baletează până cade-n cur, cântă ceva de neînțeles și fără nicio linie melodică, se contorsionează fără vreun motiv de zici că se rupe și tot felul de alte tâmpenii. Și vă spun sincer: îmi dau lacrimile de bucurie când îl văd așa talentat. Sigur, un medic specialist care ne-ar vedea s-ar gândi serios dacă să ne interneze sau nu. Dar cine e el să se pună în calea fericirii noastre? Căci uitați-vă la mine: nu m-a ajutat cu nimic că sunt atât de “creativ”, dar mai am vreme, având în vedere că vârsta mea mentală pare să fi rămas pe vecie pe la pubertate.
Și nu vă faceți griji, în caz că ne întâlnim prin oraș. Dau senzația că sunt normal, iar în unele ocazii (rare e adevărat) chiar inteligent. Evoluat. Dar în realitate nu sunt. Am rămas un copil tembel cu manifestări de primată. Și se pare că al meu copil îmi calcă pe urme, chiar mai apăsat. Din fericire.
PS Ca în toate dezvăluirile de acest fel, am tendința să exagerez. Nu cânt operă sub duș.
Leave a Reply