Etichete

Aproape în fiecare seară mergem cu Mark la ai mei ca să se joace cu Garan, ciobănescul german. Și aproape în fiecare seară ieșim să dăm o tură de curte în alergare. Ca orice curte, și asta e plină de crengi, denivelări, furtune și tot felul de alte obstacole. Și în fiecare seară mă minunez cum băiatul meu nu se împeidcă de niciun unul dintre ele.
Nu mă înțelegeți greșit, sunt convins că mai devreme sau mai târziu va urma vreo căzătură. La fel cum au mai fost, cu siguranță vor mai veni și altele. Pot spune liniștit că, din acest punct de vedere, Mark se încadrează într-o categorie general valabilă și omniprezentă: cea a copiilor care cad.

Dar, spre deosebire de ce aud alți copii, lui Mark i-am spus rareori că este un “împiedicat”. Am acest impuls de fiecare dată, acela de a-i spune ceva de genul “Of, măi, tati, da’ împiedicat mai ești”. Din fericire pentru mine am o soție foarte deșteaptă* care m-a învățat că unul dintre cele mai mari rele pe care îl putem face copiilor noștri este să-i etichetăm. De câte ori le spunem că sunt “împiedicați“, “neîndemânatici”, “ proști” sau mai știu eu cum, creștem riscul ca ei să-și internalizeze aceste convingeri și să-și ghideze viața după ele. Nu voi insista aici pe teorie, căci nu sunt cel în măsură să o fac. Pot doar să vă povestesc despre experiența personală.

Sunt un om care nu știe să facă nimic în casă. Nimic. Când Iulia îmi spune că trebuie să schimb un bec, mă ia la propriu cu transpirație și simt această datorie ca pe o adevărată corvoadă. De ceva ani am înțeles că nu e un lucru normal, dar cu toate acestea, sentimentele sunt tot acolo de fiecare dată. Și automat îmi spun “Nu vreau să fac asta, nu mă pricep.” Habar n-am de unde a plecat această problemă, cert e că ea există. Și până acu’ ceva vreme, o repetam cu voce tare. De o vreme, măcar încerc să-l schimb (becul). Nu-mi iese de fiecare dată, dar măcar mă strădui.
La fel se întâmplă și cu împiedicatul meu: nu vreți să știți câte colțuri de canapea am luat cu degețelul meu cel mic de la piciorul drept (cred ca a fost și rupt de vreo 2 ori), câte tibii am dat în marginea patului, câte entorse era să fac pe asfalt, de unul singur. Și de fiecare dată îmi spuneam: “E normal să ți se întâmple asta, știi că ești împiedicat.” Apoi Iulia a-nceput să-mi explice cum funcționează creierul și cum suntem prizonierii convingerilor noastre, oricât de neadevărate ar fi ele.

Partea proastă pentru mine este că n-am înțeles mare lucru. (v-am zis că ea e aia deșteaptă). Partea foarte bună pentru mine este că am încetat să-mi mai spun că sunt împiedicat. Și accidentele s-au rărit considerabil. CON-SI-DE-RA-BIL. Sigur, încă mă mai lovesc și mă mai lovesc rău, dar nu din cauză că aș fi împiedicat, căci nu sunt. Sunt doar…om.

Nu suntem niște etichete. Dar, din păcate, de cele mai multe ori ne comportăm ca atare. Nu știu ce șanse mai avem noi, adulții, să scăpăm de ele. Și sunt convins că nu îi putem feri pe copiii noștri de etichetarea altora. Dar măcar putem să nu-I mai etichetăm noi.
Copiii vor cădea pentru că aleargă, nu pentru că sunt neîndemânatici. Vor lua note proaste pentru că n-au învățat la acel moment, nu pentru că sunt “pur și simplu proști”, nu vor ști să-și lege un șiret pentru că cineva le-a spus “băiat/fată așa mare și încă nu știi să-ți legi șiretul!?” și tot așa.
Știu că unora vi se va părea că vorbesc din cărți. Și poate că o fac. Dar am văzut și rezultatele practice. Și sunt spectaculoase. Poate cea mai mare calitate a unui copil este convingerea sa că poate face orice. Orice. Și, mai devreme sua mai târziu, societatea are grijă să-l “învețe” că nu-i așa. Asta e o realitate.
Întrebarea este: noi de partea cui alegem să fim? De partea societății? Sau a copilului?

 

PS Mark s-a jucat multe vreme cu păpuși. Și are haine extrem de colorate: roz, mov, lila, fucsia etc. Căci nouă ni se pare că una din cele mai nasoale și mai frecvente etichetări pentru un copil este: “ești băiat/ești fată și nu se cuvine să faci asta sau aia”.

PS2 Într-o zi o să vă povestesc despre una din glumele favorite ale tatălui meu când eram mic: “Alex, ești foarte urâțel” 😉

*Iulia este de 8 ani consultant și trainer de parenting democratic.