Pluralul nostru sunt eu

Ah, viața aceasta este atât de frumoasă. Și de ciclică. Parcă mai ieri, eu eram doar eu, un tânăr visând, ca orice alt tânăr, să schimbe lumea cu banii lui extrem de mulți și făcuti foarte ușor datorită geniului său. Apoi eu am devenit “noi doi” și viața a căpătat alte dimensiuni, mult mai adânci: sex, filme siropoase urmate de sex, plimbări lungi pe malul vreunui lac cu șoptit în ureche: uite ce fac eu pentru tine, dezinteresat, călătorii în străinătate cu mult s….hopping și alte asemenea.
Apoi, pentru că sunt un norocos, “noi doi” am devenit “noi trei” și totul s-a schimbat. Totul. Liniștea….Somnul…Grijile…Vorbitul non-stop…Plânsul….De ce-urile…Mi-nu-nat!
De la o vreme însă, și nu de ieri de azi, “noi” am redevenit mai degrabă “eu”. Și habar n-am cum s-a întâmplat asta și mai ales de ce? Ba mint, totul a început de la acel telefon…

Acum mulți ani am fost cu soția să vedem o piesă de teatru cu Emilia Popescu, piesă care se numea “Marlene” despre, ei bine, da, viața lui Marlene Dietrich. Nu mai țin minte mai nimic din piesă, cu excepția unei replici care tot apărea în dialog: telefonul suna în cabina artistei care, fiind de față doar ea și asistenta, spunea mereu: Răspundem la telefon? Ea, artista, nefăcând, bineînțeles, nici măcar un gest în această direcție.
Doamne, ce-am mai râs cu Iulia la acele scene. Și multă vreme după. Apoi, nu știu cum, eu am cam devenit asistenta. Sigur, nu răspund niciodată la telefon pentru simplul motiv că la noi în casă nu sună telefonul fix. Că altfel n-am vreun dubiu cine ar fi “phone manager” al familiei Zamfir. Dar au început să se întâmple alte lucruri ciudate…

– Tre să facem cumpărăturile la Mega..
– Sigur, când mer..
– Ți-am dat lista pe sms, dacă nu găsești ceva, mă suni.

– Mâine vin gunoierii, să scoatem tomberonul…
– ….
– Ai auzit?
– Păi, da, scoate-l…
– Cine, eu??? Hahahahaha!!!!!

– Tre să mergem până la Diana să luăm curcanul…
– Super! Hai!
– Mulțumesc, iubitule! Și dacă tot te duci, oprește-te și la Mega, îți dau lista pe sms…

Exemplele ar putea continua, dar cine ține socoteala că eu car tot ce e de cărat, că tre să-l sun pe ăla cu centrala, că mă duc la Dan să iau găina (asta e o altă poveste, cu mulți prieteni de-ai noștri foarte buni care din când în când se transformă în furnizori dubioși de diverse “animale bio”) sau mai știu eu ce.
Sigur, spuneți voi, aș putea oricând refuza să “mai facem” toate chestiile astea. Dar, în cazul acesta, vă garantez că “noi” am mânca doar broccoli pentru că “noi” n-am fost să cumpărăm nu-știu-ce, “noi” am fi bombăniți non-stop că e frig în casă, “nouă” ni s-ar răsturna tomberonul în cap șamd. Plus că tot “noi” am fi invitați să facem sex cu “noi înșine”.

Așa că nu mai bine răspund eu la nenorocitul ăla de telefon?

9 Comments

  1. Dacă noi nu ne dam niciodată un șut în cur… A, Alex; sa vezi neapărat Wedding Ringers, e o conversație acolo despre noi și eu, perfectă pentru “ne dorim amândoi”!

  2. Cu virsta ajungi la rafinamente. Facem impreuna o lista de cumparaturi. Dupa ce pleaca (dar nu imediat) imi amintesc ceva, il sun pe mobil si ii zic: daca tot te duci la…X.. atunci treci si pe la..Y… si rezolva….Z.
    Nu.

    Cum adica nu?! Sint 50 de metri de la X la Y!
    Pai da, dar eu nu ma duc la Y, eu sint deja la X.
    Nu inteleg.
    Ce nu intelegi? Eu n-am chef sa ma duc la Y, dar pentru ca ma bati la cap o sa ma duc.

  3. având în vedere că tu răspunzi cu “da, draga mea” eu spun că ai dreptate! şi răspunde la telefonul ăla odată! :)))

    • Cum zicea cineva pe Facebook: într-o căsnicie, un bărbat poate alege să aibă dreptate sau să fie fericit. Nu se poate amândouă. Atât de adevărat. 🙂 🙂 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*