Acum vreo 30 de ani, într-o după amiază de iarnă mă jucam cu prietenul meu Mircea în fața casei. Aveam amândoi vreo 7 – 8 ani (cred) și la un moment dat Mircea a venit cu ideea să mergem până la bunicii lui, că știe el drumul. Mi s-a părut o idee foarte bună, drept care am purces la drum. Am ajuns la bunici după vreo 20 de minute cred și când aceștia ne-au văzut, au făcut ochii mari și imediat au sunat acasă la noi să spună că suntem bine. Ajuns și eu acasă pe seară, ai mei m-au băgat în ședință spunându-mi cât de îngrijorați fuseseră când se uitaseră pe geam și nu ne mai văzuseră și implorându-mă să nu mai fac chestia asta vreodată. Eu, recunosc, eram cam contrariat, neînțelegând ce mare chestie: Mircea știuse drumul, mersesem la bunici și nu în altă parte și în niciun moment nu fusesem în pericol. Deci nu, nu înțelegeam panica evidentă pe care o vedeam și o simțeam la ei.
A trebuit să treacă 30 de ani ca să înțeleg acel moment. Ieri, fiind în vacanță, m-am întors cu Mark mai devreme de la masa de prânz. Eu m-am băgat în cameră, el a zis că mai rămâne în curte să se mai joace, lucru pe care îl face în fiecare zi. Ok am zis și am intrat liniștit înăuntru. După vreo 15 minute am ieșit să văd ce face. Pentru că nu îl vedeam și nici nu îl auzeam (lucru deja destul de curios ☺ ), am dat un ocol curții (e un teren mare cu vreo 10 apartamente și cu ieșire la mare). M-am uitat, l-am strigat, nimic.
Ok, mi-am zis, stai să-mi pun adidașii și să îl caut mai bine. Deja aveam o oarecare neliniște, iar vecinul, român, m-a întrebat dacă sunt ok. Am mai dat un ocol al curții, uitându-mă atent peste tot, ieșind în stradă, strigând tare deja. Nimic. Nimic. Mamă! Nu știu cum să vă descriu panica ce m-a cuprins. Pot să vă povestesc gândurile care mi-au trecut prin cap în câteva fracțiuni de secundă:
1. Unde poate fi? Parcă l-am auzit strigându-mă..dacă m-a strigat după ajutor și eu l-am ignorat…
2. Așa încep și episoadele din Criminal Minds
3. Nu se poate să mi se întâmple MIE una ca asta
4. Cum p&$a mea îi povestesc eu Iuliei că a dispărut copilul?
5. Cum pot să fiu atât de iresponsabil?
6. Nu a făcut niciodată așa ceva până acum, ce-o fi fost în capul lui…
Cam așa…Cred că fața mea exrpima foarte bine ceea ce simțeam, căci vecinul când m-a văzut a doua oară mi-a zis direct că vine să mă ajute să-l căutăm. Cu siguranță sentimentul de frică pe care l-am trăit a fost în Top 3 frici din viața mea, asta în condițiile în care n-aș putea să le nominalizez pe celelalte două.
Am ieșit din nou pe plajă mort de frică și i-am văzut pe Iulia și pe Mark venind agale (drumul de la tavernă până la cameră îl făcusem cu Mark pe plajă). Am întrebat-o pe Iulia cum a ajuns Mark la ea și mi-a zis că s-a trezit cu el acolo și că i-a zis ca vin și eu curând, motiv pentru care ea nu s-a panicat (ambele telefoane erau în cameră). L-am întrebat pe Mark de ce a plecat fără să spună și a dat din umeri, ușor nedumerit. Ca tac-su în acea iarnă.
Mda, știu că sună foarte de rahat asta, dar unele lucruri chiar nu ai cum să ți le închipui până nu ești părinte. Faci un copil și fără să îți dai seama, devii dependent. Nu-ți propui chestia asta, ba din contră, o vezi la alții și-ți zici că tu nu o să fii niciodată așa. Apoi, la un moment dat, mai devreme sau mai târziu, încep să cadă, să se lovească, să plângă a neputință, să sufere din dragoste, să plece noaptea de acasă sau doar până la tavernă la mă-sa. Iar tu, tu mori un pic de fiecare dată când se întâmplă un astfel de eveniment. Înțelegi la nivel teoretic că așa e viața, că așa devin niște oameni independenți și cu toate acestea mori un pic de fiecare dată. Tot ce poți să faci este să speri că singura traumă e de fapt a ta, că totul nu este decât o sperietură groaznică, așa cum am trăit eu ieri. Nu vreau și nu pot să mă gândesc la altceva…
Până ieri, mă enerva maică-mea de câte ori mă ruga (chiar și la vârsta asta) să-i dăm un semn când ajungem undeva (cu avionul sau mașina). De ieri o înțeleg atât de bine. Și, cu 30 de ani întârziere, îmi cer scuze în mod public și promit să nu mai fac asta vreodată (deși, ca orice copil, probabil că n-o să mă țin de promisiune).
Follow
Send
Te inteleg perfect, in 20 de minute cat l-am cautat pe fiul meu mai mic, am trecut prin diverse grade de disperare, groaza si chiar resemnare ca nu in il voi mai gasi vreodata sau doar peste multi ani( ca in filme) . Eram in mall, seara,de fapt iesisem dar am intrat inapoi ca le era sete si i-am lăsat pe cei doi baieti ai mei( 9 si respectiv 2 ani) pe niste scaune si am intrat intr-o cafenea sa iau o apa. In 2 minute cel mic a dispărut si l-am gasit cu ajutorul celor de la paza, la etajul 2 , la bowling, urcase cu liftul ( mi-au spus doi angajati care il supravegheau) si se simtea f bine, dansa si se juca cu bilele alea mari. A inceput sa plângă in momentul cand m-am luat in brate si i-am întrerupt joaca .Am tras unele concluzii dupa : 1.nu e bine sa te întorci din drum:) 2. Nu trebuie sa-mi iau ochii de la el nici o clipă si de preferat sa-l trimit pe cel mare sa cumpere ceva, iar eu sa raman cu piticul ;3. Sa am grija cu liftul pt care are asa o atractie mare. Oricum am tras o sperietura ….
Mamă, 20 de minute!!!! Eram pa cu capul demult cred :)..bine că s-a terminat cu bine 🙂