O zi

Ora 19:08
Ambulanța sosi în 6 minute de la primirea apelului. Primul intră în studio un doctor foarte tânăr. Îl văzu cum atârna spânzurat și se întrebă dacă ar trebui să-l miște. Apoi ochii îi căzură pe o scrisoare. Citi primele paragrafe și gură i se căscă larg. Dintr-o săritură fu pe masă și îi verifică lui Paul semnele vitale.
Când găsi ceea ce căuta se întoarse către colegii lui și le spuse:
– Hai să-l dăm jos și să-l ducem repede la spital!

Ora 19:02
Totul era pregătit și verificat. Puse scrisoarea de adio deasupra dosarului cu acte și se urcă pe masă.
Ar fi vrut s-o sune pe Mirela. Dar n-o făcu. Formă în schimb cele 3 cifre. Vineri de poveste scurta-FB cover

Ora 17:43
Nu scrisese niciun rând. Știa ce ar fi vrut să le spună, dar nu știa cum să înceapă.
Se hotărî să treacă în revistă detaliile tehnice, instrucțiunile de urmat când el nu va mai fi. Povesti în detaliu despre bani, opere, contracte în derulare. Și despre asigurarea de viață.
Apoi, ușor ușor, începu să-și aștearnă pe hârtie sentimentele. Le spuse că se gândise mult la ce avea de făcut și era convins că asta e cea mai bună soluție. Că spera ca ei să-l înțeleagă. Și să-l ierte.
Și le mai spuse cât de mult îi iubea și cât de rău îi părea că trebuia să facă asta.

Ora 16:20
Făcu ordine și căută un dosar în care așeză frumos toate hârtiile importante. Îl puse undeva la vedere pentru a fi găsit ușor.
Se apucă de scris.

Ora 15:29
Peste tot erau întinse hârtii. Schițe mai vechi și mai noi. Acte contabile și contracte. Poze cu Mirela și cu Șerban. Poze cu diferite personalități pe care avusese privilegiul să le cunoască. Se uita cu răbdare peste toate, încercând să asocieze o amintire fiecăreia în parte. Toată viața lui era acolo.
Se întrebă dacă asta chiar era vina lui. Dacă ar fi putut face lucrurile altfel. Dacă ar fi trebuit să le facă altfel. Realiză repede că nu avea importanță. Ziua de azi era tot ce conta și el avea o treabă de făcut.

Ora 14:32
– Mă duc până la studio, îi spuse Mirelei. Poate reușesc să mă liniștesc dacă lucrez puțin.
Era alibiul perfect. Toată viața studioul fusese sanctuarul său, locul unde se refugia atunci când îi era greu și unde reușea mereu să se liniștească.

Ora 13:21
Mâncau tot în tăcere. Mirela îi gătise mâncarea lui preferată: rață cu varză călită. Se uită la ea și ochii i se umplură de lacrimi. Într-o zi atât de grea, ea găsise puterea cumva să îi facă această mică bucurie. Ar fi vrut să-i spună ceva, dar nu știa ce.
– Pe unde te-ai plimbat? rupse ea tăcerea.
– Prin parc.
– Și…ai găsit vreo soluție?
– Nu, minți el. Cum să-i spună? Ar fi încercat să-l convingă să se răzgândească. Iar el era hotărât.

Ora 12:01
Ideea îi încolțise de câteva minute. O întorsese pe toate părțile, încercând să-i găsească un punct slab. Nu-l găsise. Mă rog…Da, avea o soluție. De-asta fusese întotdeauna un jucător de șah extraordinar. Mereu găsea o soluție când alții ar fi cedat partida de mult. Se ridică încet și, realizând ce se întâmpla, încercă să cuprindă dintr-o privire tot parcul. Apoi își înclină ușor capul ca într-un salut. Și ca o mulțumire pentru o prietenie atât de lungă și de frumoasă.

Ora 11:38
Obosise de atâta mers așa că se așezase pe o bancă, privind lacul. Doamne, ce îi mai plăcea acest parc. Se plimbase în el timp de cât?….52 de ani. Nu-i venea să creadă: era un om de 52 de ani, căsătorit cu o femeie minunată, cu un băiat grozav de 25 de ani. Avea o viață frumoasă. Și acum asta.

Ora 10: 12
Se plimba deja de mai bine de o oră și nu reușise să pună cap la cap nici măcar un început de soluție. Se gândise la toți oamenii la care ar fi putut apela. La rude, la prieteni, la oricine. Mare amator de șah, Paul se simțea în poziția jucătorului care știe că orice ar face urmează sa fie făcut mat. Sigur, mai are câteva mutări până acolo, dar e suficient de experimentat încât să știe de pe acum deznodământul. Și asta îl înnebunea.

Ora 9:04
Stăteau unul în fața celuilalt, încercând să digere informația pe care tocmai o primiseră.
Cafelele de care nici nu se atinseseră deja se răciseră. Nu vorbeau, deși aveau atâtea să își spună.
Deși le fusese greu în ultima vreme, nu ar fi crezut vreodată că vor ajunge într-un astfel de punct.
Paul se ridică în picioare. Mirela îl strânse tare de mână, încercând sa-l oprească.
– Trebuie să plec, zise el. Trebuie să…trebuie să găsesc o soluție. Și nu pot face asta aici.

Ora 8:17
– A avut o noapte foarte grea, le spuse doctorul. Am fost aproape să-l pierdem de vreo 2 ori.
Îi invită să se așeze pe canapea și luă și el loc pe scaunul de lângă. O fixă cu privirea pe Mirela și apoi se uită direct în ochii lui Paul.
– În caz că nu găsim o inimă pentru el, băiatul dumneavoastră mai are de trăit 24 – maxim 48 de ore.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*