O zi cum nu mai e alta. Și un râs de copil.

Ce înseamnă pentru voi 22 noiembrie? Pentru mine înseamnă ziua de naștere a tatălui meu. Mai înseamnă o zi în plus după aniversarea zilei căsătoriei părinților mei. Mai au foarte puțin și vor sărbători Nunta de Aur, să fie sănătoși!

De asemenea în ultimii ani, datorită Facebook-ului, am descoperit că mai am destui prieteni născuți în această zi de 22. De exemplu este și ziua de naștere a doi prieteni gemeni care, de fapt, nu sunt gemeni. Adică s-au născut în același timp, dar au fost concepuți la momente diferite. Voi știți ce chestie rară e asta? Nici eu nu știam, nici măcar nu știam că se poate. Deci, 22 noiembrie este o zi grozavă pentru mine.

Sau, mai degrabă, a fost grozavă. Nu, mai corect este să spun că până anul trecut a fost doar o zi grozavă. Doar că, vedeți voi, anul trecut pe 22 noiembrie s-a stins din viață, la Viena, Alexandru Hogea, una dintre victimele din Colectiv.

De când am aflat acest lucru, prin decembrie anul trecut, am încercat să-mi închipui cum va arăta ziua, pentru mine, anul acesta. Mai ales că am avut onoarea și bucuria să îi cunosc pe Narcis, Mihaela și Teodora, frumoasa familie a lui Alexandru. Cu Narcis îndrăznesc să spun că am legat chiar o relație de prietenie, o prietenie pe care o prețuiesc foarte tare.

Cu cât se apropia această zi, cu atât mai agitat îmi dădeam seama că sunt. Pe de o parte, gândul că sunt atât de norocos să îl sărbătoresc pe tata, să mă bucur că mă pot bucura alături de el. Pe de altă parte, gândul că niște oameni la care țin mult vor trebui să retrăiască, încă o dată, coșmarul prin care au fost nevoiți să treacă în urmă cu un an.

„…Am tot sperat pana cand am aflat ca nu mai poti lupta. 22 noiembrie… Am fost lasati sa stam langa tine in ultimele tale ore din viata asta. Ti-am cerut iertare pentru toate, ne-am rugat si noi si preotul roman care ti-a dat ultima binecuvantare. Ti-am povestit multe, chiar si ultimul meci al echipei tale preferate, FC Barcelona (tati, cum ti-am spus atunci, Barcelona a umilit Real Madridul, cat te-ai fi bucurat sa vezi cele 4 goluri!). Stiam ca e ultima data cand iti mai povestim aici, inainte sa iti vorbim prin rugaciuni, in cimitir. Sau iata cum… in scrisori trimise tie in Rai. Si lumii, sperand ca vom primi macar acum niste raspunsuri.” îi povestește Narcis lui Alexandru, într-o scrisoare publicată pe 4 decembrie. Nu, în cea mai emoționantă scrisoare a unui tată pentru băiatul său ce mi-a fost dat să citesc.

Și mai știam ceva: știam că pe 22 noiembrie, așa cum face pe fiecare 22 ale lunii, Narcis va publica un text care mă va face, din nou, să plâng.

Da, am plâns și acum 3 zile. Dar nu despre asta vreau să vă povestesc. Ci despre fimulețul de mai jos pe care l-a publicat Narcis. Un film care începe cu niște poze foarte frumoase cu Alexandru. Și apoi….apoi i-am auzit glasul. L-am auzit pe Alexandru vorbind. Necunoscându-l atunci când era aici, n-am apucat vreodată să-l aud. Ci doar să-l văd în poze.

L-am ascultat spunând tot felul de chestii simpatice până când…până când a-nceput să râdă în hohote. E o înregistrare în acel film(începe la min 3:00)  în care Alexadru râde cu cel mai frumos râs de copil. Nu, de copil mare, de copil de 19 ani, ci cu râsul acela specific al copiilor, râs de dragul râsului și atât.

Am înlemnit în fața monitorului și am rămas așa mult timp după ce filmulețul s-a sfârșit. Și n-am putut să nu mă întreb cum? Cum poți să n-o iei razna? Cum poți să te dai jos în fiecare zi din pat când tot ce-ai vrea probabil că este să nu te mai trezești niciodată? Cum mai poți și să nu plângi tot timpul, în timp ce-ți smulgi părul din cap?

Nu știu, n-am un răspuns. Știu doar, că pentru mine, Narcis și Mihaela sunt niște SuperOameni. Și că Teodora îi ajută mult. Așa cum îi ajută și Alexandru. Am spus-o de multe ori, nu sunt o persoană religioasă. Dar cred, sper, că, cumva, după ce ne ducem, o parte din noi (sufletul, energia, chi-ul, habar n-am ce) rămâne pe vreundeva, pe aici. Și dacă cei dragi nouă sunt suficienți de atenți, ne pot simți prezența în această formă nouă. Dacă îl întrebi pe Narcis, el îți va confirma acest lucru. Și eu îl cred cu fiecare fibră a ființei mele.

Vreau să cred asta. Am nevoie să cred asta. Pentru că deși 22 noiembrie nu va mai fi niciodată la fel pentru mine, transformându-se și într-o zi extrem de tristă, pot doar să-mi închipui că pentru alții ea a devenit doar una dintre cele 365 de zile ale anului în care își doresc să se întindă pe jos și să nu mai simtă. Și asta nu e drept. Nu e drept deloc.