Cu 20 de ani mai înțelepți

Săptămâna trecută m-am revăzut (cu întârziere) cu foștii colegi de liceu, la împlinirea a 20 de ani de la absolvire. Și deși Toni nu a fost prezent, pare că i-a molipsit și pe ceilalți:

– Hai, Zamfire, scrie și de noi acolo, pe blogul tău!

Deci, e oficial! Sunt un lăutar prozator, așa că aștept invitații pentru oferire de antren la diverse ocazii speciale gen, dar fără să se limiteze la: nunți, botezuri, cumetrii, întâlniri cu foștii colegi, divorțuri încheiate cu petreceri și altele.

Adevărul este că aș fi scris oricum, și dacă nu mă amenințau rugau ei. Aș fi scris pentru că aș vrea să aștern pe foaia calculatorului niște gânduri peste care să ne uităm noi, clasa a XII-a A, promoția 1996 a Colegiului Național I.L. Caragiale, peste 5, 10, 15 ani și să ne aducem aminte cum eram acum.

În primul rând, din punctul meu de vedere, cea mai mare realizare a noastră, ca grup, este că n-am murit niciunul până acum. Pe bune, cred că dacă cineva ar sta să facă niște calcule de risc (chiar, avem o colegă care se ocupă cu așa ceva, poate ne dă niște cifre ☺ ), cred că șansele ar fi fost destul de mari împotriva noastră acum 20 de ani. Sigur, nu am fost toți prezenți la reuniune, dar și despre absenți știam ce-i cu ei și niciunul nu e (încă) într-o „lume mai bună”.

Apoi, personal, m-am simțit bine printre foștii colegi. Nu, bine nu e un cuvântul corect. M-am simțit liniștit printre ei. Gândindu-mă după la acest sentiment, am realizat că, probabil, el se datorează faptului că oamenii ăștia m-au cunoscut de când eram un pulifrici de 14 ani până când am devenit un pulifrici de 18 ani. Și, pentru ei, tot un pulifrici am rămas, și spun asta cu cel mai mare drag și fără nicio urmă de ironie. Pentru ei (la fel ca ei pentru mine) sunt tipul de dinainte de a deveni adultul cu realizări și insuccese, cu facturi de plătit, cu meeting-uri în care trebuie să se dea mai mare decât este și cu probleme la care nici nu gândeam atunci.
Nu știu cum e la voi, dar pentru mine colegii de liceu „Rule!”. Simt că am făcut o facultate degeaba, doar pentru că trebuia s-o fac și n-am rămas amic decât cu vreo maxim 3 oameni din acea perioadă. Ba chiar s-a organizat o reuniune a colegilor de facultate și n-am simțit nevoia să mă duc pentru că mi se pare că am atât de puține în comun cu acei oameni. (sper să nu se supere prea tare colegii de facultate care citesc asta și chiar sper, pentru voi, să fiu singurul care simte așa). În schimb, cu colegii de liceu mă văd destul de des, și cu cei din clasa mea și cu cei de prin alte clase. Habar n-am dacă este o regulă a generației mele, dar asta mi se întâmplă mie.

Mi-a mai plăcut tare să descopăr că ne-am maturizat. Cel mai bun exemplu aici este această reuniune. Dacă vreunul dintre noi ar fi organizat o petrecere cu colegii de liceu acum 20 de ani, s-ar fi întâmplat simultan următoarele lucruri:
a. în funcție de gașca din care făceai parte, erai sau nu invitat la petrecere
b. în funcție de cât de „cool” era gazda, te duceai sau nu la petrecere
c. toți cei absenți (și o parte din cei prezenți) la petrecere ar fi fost bârfiți toată noaptea

Vineri seara însă a fost doar bucuria de a ne revedea, curiozitatea de a descoperi ce s-a ales de fiecare (Doamne, am promis că nu intru în detalii, dar au fost niște povești..numa’ numa’!!!! ☺ ) și plăcerea de a sta de vorbă cu niște oameni care, probabil, te cunosc mult mai bine decât mulți dintre prietenii tăi actuali, pentru că timp de 4 ani te-au văzut în momentele tale de strălucire, dar și în cele de „mizerie” sau de suferință. Și încă o dată, asta se întâmpla pe vremea când nu simțeam nevoia să ne prefacem atât cât o facem acum.

(E, sigur, nu voi care citiți aceste rânduri, voi toți sunteți o carte deschisă când vine vorba despre voi înșivă! Doar de mine vorbesc aici!)

Și am mai trăit un sentiment extrem de plăcut: acela de a sta de vorbă cu foștii profesori de la egal la egal. Ne-au onorat cu prezența Doamna Stoenescu, profesoara de fizică, Doamna Dobre, profesoara de chimie și Domnul Crețu, profesorul de istorie. Și vineri seara n-a mai fost nicio barieră între noi, cred că pentru prima oară ne-am lăsat unii pe alții să ne vedem exact așa cum suntem și mi-a plăcut teribil asta. Și nu pot să nu mă gândesc că dacă dascălii din ziua de azi ar face un efort să dărâme niște „ziduri” dintre ei și elevii lor, cred că școala ar deveni mult mai dragă multor copii.

Cu ce am rămas, pe lângă toate momentele care mă fac și acum să zâmbesc? Cu două idei ale Doamnei profesoare Dobre. Când a luat cuvântul, ne-a spus că întotdeauna, dar întotdeauna, la reuniunea de 20 ani vin cei mai mulți foști elevi. Că dacă se organizează la 10 sau la 15 ani, sunt încă mulți cei care nu și-au găsit un rost în viață sau încă și-l caută și atunci le este mai greu să dea ochii cu foștii colegi. Interesantă observație, n-o mai auzisem, dar sună foarte logic.

Apoi, ne-a spus că a fost foarte impresionată să ne asculte pe fiecare povestindu-ne realizările educaționale și profesionale (așa am descoperit și eu că am niște colegi foarte, foarte deștepți…n-ai fi zis asta acu’ 20 de ani ☺ ). Dar că, poate, a venit timpul să nu mai „alergăm” atâta după atât de multe lucruri. Să ne oprim un pic și să ne bucurăm de ceea ce avem. Căci binele nu durează mult.

Uite, și acum când scriu mi se pune nodul în gât și-mi dau seama câtă dreptate are. Cu totul. „Alergăm” mereu după mai mult și mai mult, promițându-ne că ne vom opri când vom avea suficient. Pentru ca apoi nimic să nu ni se mai pară suficient.
Tata mi-a spus de curând că i se pare că 71 de ani au trecut într-o clipită. Așa că oricum o dăm, binele nu durează mult. Sper doar să știm să ne bucurăm de el, atâta cât îl avem, fiecare.

Nu pot să închei fără să pun și această poză cu notele mele din catalogul clasei a XII-a. Nu de alta, dar am terminat liceul la secția Informatică și, după cum se poate vedea, am avut la română media 5 pe trimestrul III. Apoi, am urmat Facultarea de Gestiune a Producției Agricole și Alimentare din cadrul A.S.E.-ului. Și, de curând, absolut firesc aș zice eu, ținând cont de cele de mai sus, m-am apucat să scriu pe un blog și am publicat o carte.

Uneori, ai nevoie și de 20 de ani ca să descoperi ce-ți dorești cu adevărat să faci în viață.