O mamă către fiul ei: “Și dacă faci rău altui copil, Dumnezeu o să te pedepsească”

Și începuse atât de liniștit ziua de azi. Fusesem la o alergare plăcută în parc, tocmai îl lăsasem pe Mark la școală și gândul îmi zburase către emisiunea de radio de la prânz, când trec pe lângă o mamă care își parcase mașina în apropierea școlii și care îi spunea copilului ei, de vreo 8 – 10 ani:
– Dacă faci rău altui copil, Dumnezeu te pedepsește…Tu îi faci ceva și apoi Dumnezeu are grijă ca ceva rău să ți se întâmple și ție la un moment dat: un accident sau ceva…
Foarte important de menționat, cred, este că doamna respectivă părea mai degrabă genul corporatist, de generație cu mine, adică în jur de 40 de ani.

Buuuuun. În primul rând, de dragul discuției, voi considera că există Dumnezeu, căci, cel puțin pentru doamna care îl invoca, așa păreau să stea lucrurile și e important punctul ei de vedere pe subiect, în cazul de față, nu al meu. Ok, din ce știu eu, Dumnezeu este Iubire. Atât. Sau, normal că doar atât, căci Iubirea e cam totul. Și dacă Dumnezeu este Iubire, de ce ai vrea să-ți educi în primul rând cu frică de Dumnezeu și nu cu dragoste de el.
Mă gândesc că abordarea potrivită atunci când vorbești despre Dumnezeu ar trebui să fie:
– Nimeni nu te iubește mai tare ca mami și tati, poate doar Dumnezeu.

Sau

– Orice vei face pe lumea asta, să știi că mami și tati și Dumnezeu te vor iubi întotdeauna și te vor proteja cât vor putea ei.

Discuția, de fapt, pe care vreau s-o provoc este: de ce ai vrea să-ți crești copilul în frică? Și, mai mult, de ce să îl ameninți mereu cu autoritatea, fie că vorbim de Dumnezeu sau de poliție (știți și vorba aia, nu?, cu: Dacă nu ești cuminte, vine și îți face nu-știu-ce Domnul Polițist!)? De ce să nu creștem o generație de copii încrezători în ei, care să conștientizeze că autoritățile trebuie (sau ar trebui) să le fie de ajutor, nu să fie cineva de care să se ferească mereu?

Ok, nu zice nimeni să nu vorbești cu copilul atunci când greșește, să nu-ți ieși din pepeni sau să îl cerți. Dar asumă-ți asta și vorbește în numele tău, spune-i tu, ca părinte, de ce crezi că a greșit, de ce nu îți place ție și cât de dezamăgit sau de speriat sau mai știu eu cum ai fost când a făcut chestia aia. Nu invoca un personaj înzestrat cu toată puterea din lume și amenință-l pe copil că se va abate urgia asupra lui. Mai ales că cei mici au o imaginație extrem de bogată și doar ei știu cum își traduc această amenințare.

Nefiind un om credincios, nu știu cum poți ajunge să-ți întărești credința tot mai mult. Dar îmi închipui că nu poate să fie foarte diferit de alte aspecte ale vieții. Îmi place ceva, îmi priește, simt că îmi face bine și că mă ajută să mă dezvolt? Ok, atunci vreau mai mult din chestia aia, vreau să aflu și să mă implic mai mult.
Din contră: mi-e frică de ceva, nu mă simt confortabil, n-am vreo bucurie în a face acel lucru? Bun, atunci dacă am suficient curaj, voi renunța cu totul la el. Dacă mi-e prea frică (gen: mă paște arderea eternă în Iad), voi continua să fac acel lucru, dar fără vreo tragere de inimă și fără ca în realitate și în viața de zi cu zi, să respect lucrurile propovăduite, căci, nu?, trebuie cumva să încerc să mă revolt și eu.

Știți cum e asta cu amenințarea copilului cu Dumnezeu, cu Poliția sau cu tatăl sau bunicul dur? Fix la fel cum e atunci când ne amenință pe noi cineva că ne va raporta Șefului. Nu mi se pare nicio diferență: un coleg este nemulțumit de prestația noastră și în loc să fie în stare să ne spună cum îl impactează pe el acest lucru și cum se simte el, ne spune dintr-o dată că, din păcate, va trebui să se ducă la Șef și să îi spună că “am făcut rău altui copil”. Cred că ni s-a întâmplat tuturor, adulți fiind. Mai știți cum ne-am simțit? Exact! Ne-a enervat sau ne-a speriat atât de tare acea amenințare, încât nu am mai fost în stare să judecăm, ci am acționat din frică. Și ok, poate că nu am mai făcut acea greșeală, dar gândiți-vă cât de stresați am devenit de atunci în relația cu acel coleg sau poate chiar cu Șeful.

E normal să fie așa, nimeni nu învață, cu adevărat, de frică. Poate ajunge să facă lucrurile mai bine, mecanic, de frică, dar nu va înțelege niciodată cu adevărat ce a greșit. Așa cum acel copil nu cred că se va opri din a face rău altor copii. Sigur, nu va mai face acest lucru de față cu mama lui și nici atunci când își va închipui el că Dumnezeu îl veghează. Dar copiii sunt creativi, cum – necum, va găsi el o modalitate de răzbunare.

Nu știu dacă Dumnezeu există, dar știu sigur că Iubirea există și ar trebui propovăduită mai des, mai ales în rândul copiilor. Avem nevoie, în lumea asta tot mai nebună, să (ne) iubim mai mult. Din iubire și cu încredere s-au făcut lucruri mult mai mărețe și mai importante decât cele realizate din frică.

Nimănui nu-i place să îi fie frică, așa cum toată lumea simte nevoia să fie iubită. Atât de importantă mi se pare Iubirea asta, încât sunt dispus să-i iau și apărarea lui Dumnezeu în numele ei. Și asta nu-i puțin lucru pentru mine.

Sursa foto: dreamstime.com