Băi, ne-a crescut băiatul! Și nu spun asta cu tristețe sau cu vreo urmă de regret, ci ca pe un fapt pe care l-am realizat de câteva săptămâni și pe care îl descopăr în fiecare zi, uneori cu zâmbetul pe buze, alteori cu nervii praștie. Și, ok, în unele momente și cu o nostalgie în gând și în voce, atunci când povestesc despre etapa încheiată.
Da, băiatul nostru nu mai este un copil mic, ci pare că a devenit băiețel cu acte în regulă. Mi se pare că a intrat în perioada pe care eu o denumesc „înainte de pre-adolescență” și o vă să explic imediat de ce îi spun așa.
Am tot citit pe la alți părinți sau prin comentarii la postările mele cum că el o să crească și mie o să-mi mie dor de perioada când era mic. Măi, până acum nu simt decât bucurie pentru că a trecut acea perioadă, care mie mi s-a părut foarte grea. Sigur, mai ușoară ca perioada de bebelușeală (aia era să-mi pună capac mie), dar suficient de grea cât să nu-mi fie (cel puțin, deocamdată) dor de ea. A fost perioada în care s-a îmbinat nevoia lui de maică-sa și de mine, cu nevoia lui de a-și dezvolta propria personalitate. Și, Doamne, poate că i-or lipsi alte lucruri, dar personalitatea nu pare să îi lipsească! ☺ A fost perioada jocurilor interminabile alături de el și apoi, la 5 minute după, a lui Ești cel mai rău tată din lume!, care m-a izbit de fiecare dată ca un tren, nu pentru că n-o fi așa, ci pentru că nu am putut nici până azi să înțeleg cum tot ceea ce făcusem în ziua respectivă, oricare o fi fost ea, nu a mai contat în raport cu vreun rahat pe care NU l-am făcut cum sau când a vrut el.
A fost perioada NU-ului sfidător. Pe care, sigur, în teorie, îl înțeleg și îl accept și îl consider extrem de necesar în dezvoltarea oricărui copil. Ceea ce nu-l face, însă, în niciun fel mai ușor de suportat atunci când îți este adresat în mod direct, ție.
A fost începutul independenței lui. Asta m-a lovit. Puțin. Dar m-am obișnuit repede. Și repede i-a trecut și lui, căci am descoperit că atunci când e vorba de copii, fie că vorbim de independență, de jucat și cu alții sau de mai știu eu ce, lucrurile se desfășoară mai degrabă ca fluxul și refluxul: când zici că s-a depărtat de tine, revine cu forță și-n viteză, de uneori de și surprinde și te dă cu cracii-n sus.
A fost perioada sfârșitului grădiniței și începutului școlii. Grele amândouă. Și pentru el, și pentru noi.
A fost perioada primelor iubite. Mă rog, primelor multe zeci de iubite, dacă îl întrebi pe el. Lucru care nu pare să-l fi deranjat nici pe el, nici pe ele. Aici mi se pare mie dubios și cred că cineva, poate vreun văr vitreg de-al vecinului meu, ar putea învăța câte ceva de la copil. 🙂
Au fost toate acestea și multe altele și au trecut. Și, ține-mă, nene, sănătos la minte și la corp, a venit noua perioadă, această înainte de pre-adolescență. Și vă sunt dator cu o explicație. Iat-o: toată lumea, părinți și/sau specialiști, spun că perioada adolescenței e cea mai complicată, cea în care nu te mai înțelegi cu copilul absolut deloc. Ok, și lucrurile încep s-o ia razna din pre-adolescență…
Pre-adolescență? Fraților, nu știu ce fumați voi sau cum vă relaxați, dar vreau și eu! Ce pre-adolescență, că eu, la propriu, nu prea mă mai înțeleg cu el de pe acum. Și dacă acum înseamnă că încă ne înțelegem, cum, Doamne, iartă-mă, vom conviețui la adolescența lui, că mi se face frică numai când mă gândesc?!?!
Ok, dar hai s-o iau cu lucrurile bune, că sunt destule și, cum spuneam, oricât de complicat mi se pare că a devenit în unele momente, tot e mai bine ca înainte.
A mai crescut și a început să aibă noțiuni de logică. Adică, mai important, să rezoneze la argumente logice. Putem discuta mai multe lucruri și putem agrea mai multe lucruri și, partea frumoasă, pot spera că se va ține de mult mai multe lucruri dintre cele agreate.
Printre toate NU-urile lui, se mai strecoară, nu de puține ori, trebuie să recunosc, și câte un Da sau un Ai dreptate, tati!, cuvinte pe care orice părinte simte la un moment dat că nu le va auzi vreodată.
Îmi pare mai dispus să încerce lucruri noi, ceea ce pentru o persoană conservatoare, cum sunt eu, este o mare bucurie. Nu, majoritatea lucrurilor noi pe care le încearcă nu-i plac, dar le încearcă.
Și-a descoperit o pasiune, care îl ține de ceva vreme: baschetul. A mai avut pasiuni trecătoare, dar ele nu au durat mai mult de o lună, poate două. Baschetul în schimb pare să-i placă mult. Ceea ce mă face să mă concentrez pe următoarea chestie care mă stresează: cititul. Mi-aș dori foarte tare să fie un fan al cititului, chiar și de pe device-uri, nu am nicio problemă cu asta, atâta timp cât citește. Vom vedea.
Își face mult mai ușor prieteni noi (mai ales datorită baschetului, dar nu numai) și are nevoie mai puțină de mine. Ceea ce, recunosc, este un sentiment plăcut. Faptul că pot merge în parc cu o carte sau, cum fac acum, sta pe o bancă să scriu, în timp ce el se joacă, mi se pare extraordinar. Nu, jocurile noastre continuă, la fel și momentele de tandrețe sau discuțiile pe te miri ce subiecte. Dar, da, simte nevoia și a altor prezențe în viața sa, nu doar a părinților săi.
Da, am intrat într-o nouă etapă și am conștientizat acest lucru. Cum se întâmplă de obicei, m-a lovit dintr-o chestie minoră: atunci când i-am dat bicicleta de copchil și am realizat că trebuie să-i luăm una de junior. O să fie interesant. Știu că nu o să fie ușor, dar așa cum am trăit atâtea momente mișto și unice în primii 7 ani de viață ai lui, sunt convins că așa va fi și de acum încolo. Cât despre momentele grele: păi nu de-asta sunteți voi aici, ca să am și eu cui să mă plâng și să râdem împreună?
Plus că știți cum e vorba aia: când vine vorba de creșterea copilului, primii 60 de ani sunt mai grei, după aceea lucrurile devin mai simple. Sănătoși să fim, la trup și minte. Cât de cât, măcar.
Sursa foto: https://www.videezy.com/
Follow
Send
Leave a Reply