O amintire de neuitat pe care probabil o vom uita amândoi

Oare câte amintiri frumoase pierdem de-a lungul unei vieți? Nu știu dacă cineva ar putea face o cercetare pe acest subiect, dar aș îndrăzni să spun că, cel mai probabil, mii. Mii de zile, ore, minute sau clipe care atunci când se întâmplă ne umplu inima și sufletul de bucurie și care apoi se duc cine știe unde. Mii de glume, de râsete, de dialoguri, de trăiri, de sentimente, de întâlniri întâmplătoare care ne transformă o zi oarecare într-una foarte mișto, dar pe care, inevitabil, le uităm.
Fiecare dintre noi are niște amintiri definitorii ale vieții sale. Amintiri bune sau rele (prea multe, din păcate), amintiri care, spunem noi, ne-au format și care ne-au făcut cine suntem azi. Amintiri datorită sau din cauza cărora viața noastră arată în felul în care arată azi. Și cred că spunând asta și gândind așa, facem o mare nedreptate tuturor acelor amintiri grozave pe care le uităm pentru că…pentru că probabil atâta poate duce creierul nostru conștient. Căci nu cred că le pierdem cu adevărat, cred că le depozităm undeva, în „cloud”-ul care este creierul nostru și, mai mult, și ele contribuie substanțial la definirea noastră ca oameni, ca personalități, ca cine suntem fiecare dintre noi.

Ieri am fugit o zi cu Mark până la mare. La un moment dat, după multe, multe ore, l-am prins și pe plajă, jucându-se în nisip. Motiv de care am profitat și i-am făcut această poză. Apoi, când am deschis poza, când i-am văzut bucuria de pe chip, lipsa de griji, seninătatea, m-am, scuzați-mi franceza, căcat pe mine. Și am realizat atunci ce zi mișto a fost: a fost cald, dar nu caniculă, marea a fost răcoroasă, dar nu prea rece, după amiază am prins niște super valuri în care ne-am bălăcit amândoi. Dacă nu l-am aruncat de 100 de ori în acele valuri, nu l-am aruncat niciodată, strigând tot felul de tâmpenii în timp ce-l aruncam și râzând amândoi în hohote. Au fost momente (multe) în care și-a găsit un prieten cu care s-a băgat în apă iar eu, privindu-l de pe margine cum se distrează acolo, de unul singur, fără mine, am mai realizat o dată cât ne-a crescut băiatul.

Pe drumul de întoarcere a dormit neîntors. Și cum întinderea nesfârșită a celor 200 de kilometri de autostradă combinată cu liniștea din mașină mi-au dat o stare foarte mișto, am început să mă gândesc la acea zi. Și, cumva, mi-a revenit în minte o vacanță a mea împreună cu tata la Eforie Nord. Cred că aveam vreo 12 ani și am mers doar noi doi pentru vreo săptămână, timp în care am stat pe plajă jucând la nesfârșit table sau șeptică, stând la plajă sau făcând baie. O săptămână mișto, o săptămână pe care o uitasem.
Așa că am încercat să-mi reamintesc și alte astfel de momente. De zile în care m-am simțit bine nu pentru că am intrat la facultate, am câștigat vreun meci important de baschet, m-am îndrăgostit sau mi-am luat primul salariu de 175 de dolari. Nu, zile în care nici nu contează de ce m-am simțit bine, ci că m-am simțit bine.

Am mai găsit câteva, scormonind prin amintiri. Prea puține în comparație cu câte or fi fost ele cu adevărat. Și mi-e ciudă pentru că sunt convins că 1. Au fost niște momente foarte mișto 2. N-o să știu niciodată cum și-au pus amprenta asupra mea.

Așa și cu ziua de ieri. A fost foarte mișto fără să aibă nimic special, căci ieșiri am mai făcut și sigur o să mai facem multe. Unele mai mișto (poate), altele nu. Și în această mare de amintiri, mi-e foarte teamă că amândoi vom uita de cea de ieri. Cum probabil am uitat deja de multe zile mișto din cei 6 ani și ceva de când sunt tată.

Dar nu voi deveni (foarte) melancolic. O să mai păstrez senzațiile de ieri cât de mult oi mai putea. Și o să sper că, exact ca și mine, la un moment dat, când Mark va merge cu copilul sau copiii lui la mare, își va aminti de acea zi în care el și tac-su s-au distrat pe cinste la Mamaia și și-au creat o temporară amintire de neuitat.