Kobe

Am o chestie tâmpită în care cred: vedetele nu au parte de aceleași lucruri nasoale ca noi, restul. Tocmai de aceea, ori de câte ori trebuie să mă urc într-un avion și văd că urmează să călătoresc cu vreo vedetă, mă simt instantaneu mai în siguranță, căci mă gândesc că dacă nu ar fi cine știe să cadă avionul cu mine și cu ceilalți muritori de rând, ei bine, doar nu o să cadă tocmai acum, cu ditamai vedeta la bord. Da, știu, am început spunând că e o chestie tâmpită, dar e a mea, așa că lăsați-mă în pace.

Tocmai pe acest principiu, ieri dimineață când m-am trezit, după ce mă culcasem duminică devreme, pe la 9 și ceva, fără a mai intra pe net sau facebook de pe la 8, mi-a stat inima când am citit că a murit Kobe. Iar apoi, când am descoperit că s-a întâmplat în urma unui accident de elicopter, totul mi s-a părut și mai de necrezut: stai, mă, că asta nu li se întâmplă Lor, Zeilor cu chip de oameni. Chestiile astea nasoale sunt pentru noi, ei mor de bătrânețe sau, ok, de vreo boală incurabilă, dar nu așa. Nicidecum așa.

Mai mult, Kobe era de-o vârstă cu mine. Și, cumva, mai mult inconștient, toată viața m-am raportat la el: dacă el poate, pot și eu. Ok, nu la acel nivel, dar înțelegeți voi. Acum, însă, acest raționament m-a lovit direct în moalele sufletului: dacă el poate muri atât de neașteptat la doar 41 de ani, păi șansele ca eu să fiu următorul sunt destul de mari, nu, că, na, m-am tot raportat la el în acești ani.

Deci ieri a fost o zi tristă tare pentru mine. Tristă pentru că a murit unul dintre cei mai mari jucători de baschet din toate timpurile, tristă pentru că a murit și fiica sa cu el, tristă pentru că “facerea de bine, futerea de mamă” și au mai murit alți 7 oameni, dintre care doi copii, pe care el a încercat să-i ajute să ajungă mai repede la un meci. Și tristă pentru că m-a lovit că oricând, oricând pot muri și eu, fără să am timp să…nu știu ce, dar fără să am timp.

Mi se pare, cumva, de neînțeles că deși suntem pe-aici, ca specie, de niște sute de mii de ani și singurul lucru de care suntem siguri atunci când ne naștem este că vom muri, nu am reușit nici până acum să ne împăcăm cu acest aspect. Ne sperie la fel de tare moartea, ne credem la fel de nemuritori și e nevoie de moartea cuiva drag sau a vreunei vedete pe care o iubeam sau stimam ca să avem vreo epifanie și să ne concentrăm pe lucrurile importante pentru noi, dar și asta doar pentru o perioadă scurtă de timp. Practic, suntem niște proști, dacă e să mă întrebați pe mine.

Nu am fost un fan adevărat al lui Kobe, căci am fost și sunt fan Jordan. Dar asta nu a putut să mă împiedice să-l admir pentru ceea ce a făcut pe teren, pentru felul în care a muncit ca să ajungă unde a ajuns, pentru inteligența sa, pentru ce a început să construiască de când s-a lăsat de baschet și nu numai. Kobe e genul de sportiv pe care nu ai cum să nu-l respecți. Nu ai cum. Poate să nu-ți placă, poate să te enerveze, poate să joace la echipa adversă pe care ai cea mai mare boală, când va intra pe teren, te vei ridica și îl vei aplauda, știind că datorită lui sportul respectiv e mai frumos, mai bun, mai spectaculos, mai bogat.
Ultimul său an de NBA a fost un fel de “farewell tour”. Lakers nu aveau nicio șansă la playoff, așa că lumea a mers un sezon întreg să-l vadă pe el pentru ultima oară. Și omul și-a onorat blazonul pănă într-acolo încât în ultimul său meci de profesionist a marcat 60 de puncte!

Și dacă asta nu era destul, apoi s-a retras și a scris și produs un scurt metraj care a luat Oscarul.

A murit mergând spre un meci de baschet al fiicei sale despre care se spune că îi moștenise talentul și determinarea. A murit , cred eu, pentru că, de fapt, nu există nicio regulă a vieții: trăim și murim fără să existe ceva predeterminat, ceva destinat, ceva mai presus de noi. Uneori murim de bătrânețe, alteori de boală, alteori prostește, pe stradă sau într-un elicopter cu care ne-am tot plimbat de sute de ori până atunci. Murim pentru că niciunul dintre noi, vedetă sau nu, nu scapă de asta.

Doar că unii dintre noi fac ceva cu viața lor atât de spectaculos încât au un impact dincolo de viața lor. Cel mai probabil, un impact care va dăinui cât o să existe specia asta umană. Unii muncesc atât de mult și le iese atât de bine în ceea ce fac, încât multă vreme după ce ei nu mai sunt, lumea povestește despre ei, scrie despre ei, se compară cu ei sau încearcă să îi copieze.

Sigur, că dacă i-am putea întreba pe cei care au murit, cred că marea majoritate ar da toate acestea pe încă niște timp printre noi, cei vii. Dar în viață nu le poți avea pe toate. Poți doar să încerci să faci lucrurile suficient de bine încât să-ți câștigi statutul de “nemuritor” după ce-ai murit.

Asta a reușit să facă Kobe. Dar tare mi-aș fi dorit ca toate lucrurile care s-au spus despre el de ieri până azi și cele care se vor mai spune în zilele viitoare să nu fi fost necesare pentru încă multe zeci de ani. Nemurirea e bună și e plăcută, dar și mai frumoasă e o viață trăită până la bătrânețe, pănă când să-ți vezi copiii mari și până când lumea să-și aducă aminte de tine din poze și filme vechi si degradate de timp, nu din meciurile pe care le-au văzut live cu doar câțiva ani în urmă.

E trist când moare cineva. E și mai trist când acel cineva a avut un impact asupra vieții tale. RIP, all of you!

sursa foto: time.com

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*