“Lasă, că și noi ne-am mai luat-o și uite ce bine ne-a prins, ce bine am ajuns!”

Auzim cu toții această expresie din gura celor de vârsta noastră. Poate chiar am și spus-o vreodată sau poate chiar o și credem.
Da, am fost o generație care a crescut știind că bătaia, umilirea, bullying-ul din partea părinților sau a bunicilor, a dascălilor sau a antrenorilor sunt lucruri normale. Suntem o generație care poate număra pe degete de câte ori, adunat, toți membrii ei au auzit un “Te iubesc!” sau un “Ești minunat așa cum ești!” din partea celor dragi. Am crescut crezând că merităm ceea ce primim rău și nu merităm lucrurile bune, fie că nu le merităm, fie că nu ne fac bine.
Și având adânc înrădăcinate în noi, de la vârste fragede, aceste credințe, am ajuns să considerăm că așa e bine să stea lucrurile, că e foarte ok că ne-am mai luat-o, că și noi făceam tot felul de tâmpenii. Că e ok că nu ni s-a spus că suntem iubiți și minunați și grozavi așa cum suntem, că asta e o prostie, te face să te lași pe tânjală.

Așa că am muncit ca niște nebuni ca să le facem adulților pe plac, ca să merităm dragoste. Am muncit, am răzbit și acum suntem bine…sau cel puțin așa ni se pare. De aceea spunem auzim atât de des în jurul nostru: “Da, mi-am luat-o, dar uite ce bine am ajuns!”

Pentru mine, aceasta este poate cea mai periculoasă frază pe care cineva o poate spune. E periculoasă pentru el sau ea și e periculoasă pentru copiii săi, dacă îi are sau se gândește să îi facă.

În primul rând nu, nu am meritat așa ceva. Niciun copil nu merită altceva decât iubire din partea părinților săi, fie că este cel mai “cuminte” (urăsc acest cuvânt!) copil sau nu. Și cred că o dată ce primim și simțim asta, că suntem iubiți necondiționați, abia apoi putem să ne dezvoltăm și să ne atingem potențialul, oricare ar fi acela pentru fiecare dintre noi.
Unul dintre invitații mei de la “Tată-n 5 minute” pe care l-am rugat să îmi spună trei calități ale unui părinte bun, mi-a dat următorul răspuns:
– Să-și iubească copilul…să-și iubească copilul și să-și iubească copilul.

Dacă nu vom fi putut face altceva pentru ei, dacă niciun părinte, niciodată de-acum încolo nu ar mai putea face altceva pentru copilul său decât să-l iubească și să-i arate acest lucru des și tot ar fi îndeajuns. Ba nu, ar fi minunat.

Apoi asta cu “uite ce bine am ajuns” mi se pare cea mai mare păcăleală pe care ne-o spunem noi înșine, nouă. Uitați-vă în jur: uitați-vă la societatea noastră din ultimii 30 de ani, la clasa politică, la orașele noastre, la străzi, blocuri șamd. Uitati-vă la șefii noștri și la cum ne raportăm la ei și uitați-vă cum îi tratăm pe cei pe care îi considerăm sub noi. Vi se pare că am ajuns bine? Căci mie mi se pare că putem defini în multe feluri cum am ajuns, dar bine sigur nu e printre ele.

Dar cel mai important ar fi să ne uităm fiecare, la noi înșine. Nu așa, cu măștile pe care le îmbrăcăm fiecare atunci când ieșim din casă sau când intrăm pe social media. Noi cu noi, fără să ne mințim. Suntem bine? Suntem încrezători, suntem unde am vrea să fim în viața noastră, suntem fără de frici și anxietăți (multe dintre ele, nici măcar nu le conștientizăm)? Suntem conștienți că suntem minunați și merităm să fim iubiți? Suntem încrezători în noi înșine și în potențialul nostru?
Sau suntem mai degrabă o turmă de oi speriate, mereu căutând să facem pe plac cuiva, mereu întrebându-ne dacă am făcut suficient azi ca să merităm iubire, dacă am demonstrat că suntem buni, adică demni de iubirea celor pe care vrem să îi facem fericiți?

Asta nu înseamnă neapărat că am ajuns rău, ci doar că suntem ceea ce suntem, rodul unei generații de părinți care a făcut ce a știut mai bine. Și cred că primul pas în a fi niște părinți mai buni pentru copiii noștri, este să conștientizăm ce și unde suntem. Să putem să ne uităm cu obiectivitate în spate, să luăm lucrurile bune care ni s-au întâmplat, dar să nu le validăm pe cele rele, doar pentru că am fost crescuți crezând că ele sunt bune. Că n-au fost, nu sunt și nu vor fi bune vreodată aceste metode de a crește un copil.
Trebuie să învățăm să fim mai blânzi și mai buni și mai dispuși să ne arătăm iubirea. Să facem asta cu copiii noștri. Să încercăm să facem asta și cu părinții noștri. Dar, în primul și în primul rând, să facem asta cu noi înșine. Până nu vom învăța să ne iertăm și să ne iubim pentru ceea ce suntem, pentru toate calitățile și defectele noastre, pentru toate gri-urile care ne fac să fim cine suntem, va fi greu să îi iubim pe alții.
Și vom repeta din nou și din nou aceleași greșeli, făcându-i pe copiii noștri să spună peste ani: “Mda, ai mei au fost duri cu mine și nu mi-au spus că mă iubesc…dar uite ce bine am ajuns!”

Nu cred că e părinte pe lumea asta pe care dacă-l întrebi să vrea ca asta să îi fie moștenirea.

sursa foto: https://www.pictorem.com/

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*