Îngrijitorul

Aveam 43 de ani și nimic de făcut. Nu, nu eram șomer, ba din contră. Făcusem o mică avere pe bursă în ultimii 15 ani și mă hotărâsem să mă retrag cât eram în avantaj și să-mi iau câțiva ani sabatici. Îi meritam, gândeam eu. După vreo câteva luni însă de stat cu mine însumi, de citit cărți și de meditație am ajuns la concluzia că ar trebui să încerc să fac mai mult. Să ajut, să mă implic. Așa că m-am hotărât să-mi deschid mintea și să mă uit pe net după tot felul de oferte de muncă în folosul celorlalți. Într-o zi am dat peste acest anunț:

Căutăm femeie/bărbat care să aibă grijă de o doamnă în vârstă. Are 72 de ani, este încă independentă, dar foarte singură. Nu trebuie să gătiți, spălați, călcați, ci doar să aveți grijă de dânsa, să ii fiți companion în timpul zilei.

Anunțul continua cu programul care era de 6 ore pe zi, 5 zile pe săptămână și cu salariul care nu avea nicio importanță pentru mine. În mod normal aș fi ignorat acest anunț. Poate tocmai de aceea am decis să mă prezint la interviu. Am stat de vorbă cu fiica doamnei Angela (așa o chema) și cu doamna în persoană. S-au dovedit extrem de surprinse să vadă un bărbat aplicând pentru job. Le-am spus tot adevărul despre mine și păreau realmente impresionate. Am stabilit să încep chiar de a doua zi. La plecare, i-am spus doamnei Angela: Vineri de poveste scurta-FB cover
– Tot am senzația că vă cunosc de undeva.
– Hehe, am fost actriță în tinerețe. Poate m-ai văzut în “Pionierii spațiului”, cred că ai prins acest serial.
– Așa e! Ce chestie, cine ar fi crezut vreodată una ca asta? Pe mâine!
– Pe mâine, tinere!
M-am dus acasă și în seara aceea am adormit cu zâmbetul pe buze. Simțeam că fac ceva important cu viața mea. Mă înșelam. O, Doamne, cât mă înșelam.

A doua zi dimineață am ajuns la Doamna Angela la ora 9, așa cum stabilisem. Era în bucătărie, unde își bea cafeaua și ronțăia un biscuite. M-a invitat sa iau un loc și s-a oferit să îmi toarne o cafea.
– Mulțumesc, i-am răspuns, o idee grozaaaaaaaaaaaa!
Nu știu cum a reușit, dar toată cafeaua era pe cămașa mea, fostă curată.
– Vai, îmi cer scuze..stai să-ți aduc o cămașă de-a lui fii-miu, tre să mai am pe sus și e cam de dimensiunile tale. S-a întors după vrea 5 minute cu o cămașă cadrilată, destul de veche și cam demodată. Dar ce puteam să-i spun?
S-a uitat la mine după ce am îmbrăcat-o și mi-a zis:
– Ce bine îți stă cu ea! Da’ ia stai! Asta-i cămașa lu’ Nelu, bărbatu-miu…De fapt, a lu’ răposatu’.
– Ce!!??
– Hihi, ce nebunii mi-a mai făcut îmbrăcat în cămașa asta!!
Cred că am făcut o grimasă groaznică, plus că am simțit că mă ia cu rău de la stomac. Nu doar că purtam cămașa mortului, purtam cămașa în care mortu’ făcuse sex cu nevastă-sa. Nu, ziua nu începuse prea bine.
– Hai, gata, să mergem la supermarket, avem multe de luat.
– Ăăă, nu știu dacă vă aduceți aminte, dar eu nu conduc, i-am zis eu.
– Tu nu, dar eu da!
– Nu cred că e o idee bună..
– Tinere, am carnet de 50 de ani și n-am avut niciodată accident, mi-a răspuns, părând ușor jignită.
Mașina era parcată în fața garajului. M-am urcat în dreapta, mi-am pus centura și am spus zâmbind:
– Să nu mă luați tare, da?
– Nu, frumușelule. Cătinel-cătinel.
A dat în jos frâna de mână și când și-a înfipt piciorul în accelarație, forța inerției m-a aruncat direct spre bordul mașinii. Noroc cu centura. Când a ajuns în stradă a călcat frâns brusc și, în sens invers, am dat ditamai capul în tetieră.
– DOAMNĂ! Vreți să ne omorâți? dacă venea vreo mași…
Nu l-am văzut, dar după claxon mi-am dat seama că era ceva mare. M-am întors spre dreapta mea și n-am apucat să văd decât semnul unui camion Volvo care se mărea din ce în ce pe măsură ce se apropia de mine. S-a oprit la maxim un metru. Când el s-a oprit, eu m-am pornit. Să fac pipi pe mine. E, nu chiar pipi mare, ci doar câteva picături acolo. Picăturile de pipi îmi alunecau în jos pe picior, cele de transpirație îmi alunecau în jos de pe spate direct în fund. Să spun că eram ud ar fi un eufemism.

La supermarket n-am vorbit nimic, eu cel puțin. Deja mă gândeam că poate nu luasem cea mai bună decizie, poate nu eram cea mai calificată persoană să mă ocup de un om bătrân, poate…
– Ce faceți, doamnă?
– Aprovizionarea.
– Păi și de ce puneți lucrurile direct în geantă și nu în coș?
– Stai liniștit, așa fac mereu, nu m-au prins decât de vreo două ori.
Am clipit des și tâmp.
– Sunt bătrână, joc cartea senilității și mă lasă să plec.
Poate pentru că sunteți senilă, am vrut eu să zic.
– Nu mai bine mă lăsați să plătesc eu lucrurile “extra”?
– Nu, chiar inisist să nu! Dar cred că mai bine ar fi să mă aștepți afară. Să nu pățești ceva din cauza mea.
În alte circumsanțe m-aș fi împotrivit. La ce dimineață avusesem, m-am hotărât că o pauză mi-ar prinde bine. Am luat-o spre ieșire, dar când să ies, 2 bodyguarzi imenși s-au pus în fața mea.
– Haideți un pic cu noi.
– Dar ce s-a întâmplat?
– Nu faceți scandal, e mai bine pentru toată lumea.
În biroul șefului de magazin, mă uitam pe un monitor la imaginile cu doamna Angela care băga produse în geantă.
– Deci, cum facem? Chemăm poliția sau plătiți amenda?
– Pot să plătesc amenda aici?
– Bineînțeles.
– Și cât e amenda?
– Câți bani aveți la dumneavoastră?
– Pe bune!!!?? Chiar facem chestia asta?
– Sau o facem pe cealaltă în care noi chemăm poliția și dumneavoastră le explicați ce vedem acum pe monitor.
– Nu pot să cred că mi se întâmplă asta.
– Deci, astăzi amenda este în valoare de…
Mi-am scos portofelul și l-am verificat.
– Am vreo 1,630 de lei.
– Exact atât face și amenda! Și să nu se mai întâmple, da?

– Este inacceptabil ce faceți dumneavoastră! Eu am venit cu inima deschisă să vă ajut și de azi dimineață era să mă omorâți și să fiu arestat din cauza dumneavoastră. Da’ sunt și eu om, nu bătaie de joc.
M-am oprit pentru că i-am remarcat lacrimile de pe obraji. Poate fusesem prea aspru, poate de fapt, toate astea erau un strigăt de disperare din adâncurile singurătății, un strigăt de ajutOOOOOOOOOR!!!
Viră direct dreapta și fără să apese frâna intră în fundul unei mașini de poliție staționată.
– Asta ce-a mai fost? am întrebat eu. Stătea cu capul lipit de volan și m-am gândit că poate era rănită. Doamna Angela, sunteți bine?
– Nu, nu sunt bine. Cred că pastilele alea de azi dimineață mi-au pus capac.
– Ce pasti…
– Plutonier Popescu, vă rog să-mi prezentați actele la control, zise polițistul apărut de nicăieri. Noi suntem bine, în caz că vreunul dintre voi doi ar fi interesat de soarta celor doi aflați în mașină în momentul impactului.
– Ăăă, nu cred că am acte.
– Nu le aveți la dumneavoastră?
– Nu, nu cred că am carnet.
– Ce? am zis eu și Plutonierul Popescu în același timp.
– D-da.
– Doamnă, ați băut? a întrebat el.
– Nu, pot să ies din mașină și să vă arăt că merg drept.
– Chiar vă rog să faceți asta.
A ieșit din mașină, a început să meargă, drept e adevărat, iar când s-a îndepărtat suficient de mașină l-a tras pe polițist deoparte și i-a zis ceva la ureche, întorcându-se ușor spre mine. Plutonierul s-a uitat la mine, a condus-o pe madam Angela în mașina lor și apoi s-a întors spre mine.
– Am să vă rog ca încet de tot să coborâți din mașină.
– Dar ce s-a întâmplat, am apucat să zic în timp ce ieșeam, până când polițistul m-a culcat la pământ.
– De ce droghezi, mă, animalule, oameni în vârstă! Nu mai ai altă piață?
– Stai, dom’le, ai înnebunit? Pe cine droghez?
– Ne-a zis doamna că ai drogat-o azi dimineață și că apoi ai pus-o să fure din magazin pentru dumneata. Și acum o amenințai că o omori dacă zice ceva. Că de-asta plângea.
– Dom’le, femeia e nebună, stai să îți spun, încercam eu să zic în imp ce el mă percheziționa.
– Ce avem noi aici? zise, în timp ce din buzunarul cămășii răposatului scoase un mic pliculeț cu un praf alb în el.
– Nu e cămașa mea!
– Da’ a cui?
– A soțului ăsteia mort.
– I-ai omorât și soțul?
– Ce? Nu! Mi-a vărsat cafea pe cămașă și apoi mi-a dat cămașa asta care cică era a soțului ei în care făceau sex.
Polițistul se uită dezgustat la mine:
– Nu știu ce mi se pare mai abominabil. Că ești traficant de droguri, că ești un traficant de droguri care nu știe să mintă sau că porți hainele unui om decedat?
Atunci am cedat. Am început să plâng ca un copil, cu lacrimile curgându-mi șiroaie și printre sughițuri am încercat să zic:
– Să mă cac în ea de babă idioată, că io am încerca-at s-o ajut și de azi dimineață era să omoare și să mă bage la pușcări-i-e și tot ce vreau e să merg acăsică la mine.
Am simțit o mână pe spate. M-am întors și am văzut ofață de bărbat zâmbitoare și cunoscută.
– Salut! Știi cine sunt eu?
– D-d-da! Ești Horațiu de la…
– Exact! Ți-am copt-o!
Ti-am copt-o, cea mai urmărită emisiune cu camera ascunsă, era responsabilă pentru cea mai proastă zi din viața mea. Aș fi vrut să râd tare. N-am putut decât să continui să plâng în hohote.

Au trecut 3 luni de atunci. Sunt tolănit în canapea, așteptând să mă văd pe micul ecran. Sper ca azi să pot râde. Între timp, m-am întors la tranzacțiile bursiere. Mi se par atât de relaxante.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*