Ți-e dor de ea? Nooo… Ne trezim când vrem, vorbim și facem numai lucruri de oameni mari, nu e nicio temă de început sau de controlat, niciun desen animat de văzut a douăsuteașaptezecișinoua oară. Niciun Harry Potter de impersonat, niciun dragon de inventat, niciun Sughiț Haddock, niciun Știrb. Cel mult Râghi și Vomi*, dar asta de la mâncarea extrem de condimentată. (Să ne înțelegem. Nu ți se face rău nici de la scorpion, nici de la gândaci, nici de la viermi, nici de la crocodil, nici de la greieri, nici de la lăcuste, nici de la broaște, nici de la ouăle murateeeeeeehhhhh…). 
Suntem doar noi și plajele albe, spuzite cu ramuri de corali interziși și apa de un azuriu aproape obscen de fotogenic. Sau noi și snopurile de orhidee sfruntate. Sau noi, picioarele noastre desculțe și temple, temple nesfârșite, ba cu aur și nestemate, ba cu Buzi** lungi cât jumătate de autostradă, cel mai adesea și cu una, și cu alta. Sau noi și frânturi de junglă prăfoasă. Evident noi și palmieri de toate mărimile, luxurianțele și nuanțele de verde. Noi și orașe explodate pe sute de kilometri pe orizontală și pe verticală, orașe care nu se mai termină, care nu au nici centru, nici margini. Noi și sate desfundate, înnoroite sau localități pe care amurgul ecuatorial (cam ca atunci când stingi lumina din buton, țac!) le sortește unei bezne pitorești și amuzante de povestit acasă, dacă nu ar trebui să trecem prin ea până atunci. Noi și șoferii de taxi, vânzătorii de la metrou, personalul de la recepții, chelnerii de la restaurante (atunci când nu mâncăm direct de pe marginea trotuarului, cot la cot cu ei) care, cu candoare și zâmbet zădărnicitor, nu bunghesc nicio limbă și se uită la literele latine cu prestanța cu care deslușesc eu alfabetul lor dantelat și opac. Noi în avion, în taxi, în vapor, în pirogă, în tuk-tuk, în avion, în autobuz, în shuttle, în avion, în catamaran, în tren, în metrou, în avion. Noi și vrafurile de hârtii din ce în ce mai hărtănite, cu vize, vouchere, confirmări, confirmări la confirmări, hărți, asigurări medicale. Noi și rucsacii din care hainele ies și intră bloc, burdușite cu șervețele, geluri antibacteriene, pietre adunate de prin albia nu știu cărui râu, medicamente pentru un spectru enciclopedic de afecțiuni, de la pântecăraie la urticarie, o nucă de cocos depresivă pe care am cules-o din Angkor Wat, pungi cu cercei, eșarfe șifonate și șosete inutile, un ghid de călătorie cât o cărămidă, care nu te învață, însă, what to wear in Yangon (pentru asta există blogurile la purtător), soluții de criză în caz că vexăm probitatea morală a vreunui localnic, ceea ce tot s-a întâmplat. Noi și sticlele noastre de apă. Noi în camerele noastre de hotel, fie apartamente mai mari decât cel de casă, fie… tuburi cu fereastră bonus. Noi în băile noastre, fie îngropate în marmură, ca la Kuala Lumpur, fie balineze, ca în Phuket, unde am stricat fengshui-ul unei păsări care clocea deasupra toaletei și am tulburat pacea unui neam de gecko de sub chiuvetă.
Ți-e dor de ea? Nooo… Vedem toate lighioanele pământului, de la varanii de pe stradă până la cele mai tupeiste maimuțe posibile. 
Filmăm și pozăm orice mișcă pe două picioare, patru sau cine mai stă să le numere. Trimitem acasă fișiere cu porumbei cu coroană, căprioare pitice, tamarini roșcați, iar păunii s-au bagatelizat deja. Iguana aia pe care tu ai văzut-o, tată, a fost wow! Nu citim nimănui subtitrarea de la documentare, nu tragem pe nimeni de mânecă să nu transpire prea tare, să vorbească mai încet, să spună dumneavoastră în loc de tu. Suntem doar noi doi. Noi în Grădina Zoologică din Singapore, făcând pe furiș fotografii la expoziția de mulaje de dragoni. Noi în piața de noapte din Siem Reap, scotocind după șalvari de nouă-zece ani. Noi în Bangkok, presând flori de frangipani, cumpărând brățări subțirele și elefanți de piatră. Noi în Phuket, bălăcindu-ne cu elefanți de carne, oase și tonaj și… întrebându-ne, cu un bob de vinovăție disimulată… cool, cum ar fi fost, cum i-ar fi plăcut, cum ar fi făcut. Noi răscolind magazinele de jucării din nu mai știu care aeroport că îl au pe Știrbul ghiozdan și pe Colțdefoc sau shop-urile parcurilor după gerbili și marmoseți de pluș.
Suntem doar noi doi. Mâncăm toate necrezutele, facem din noapte zi, dacă vrem, mergem zeci de kilometri pe zi, tândălim la piscine sau urcăm pe munte. Când terminăm de schimbat impresii, de râs din amintiri sau din absurdul vreunei situații, când se risipesc uluiala, extazul sau indignarea, când doar o clipă riscă să se așeze tăcerea peste noi, e suficientă o jumătate de enunț: ce i-ar mai plăcea… și conversația renaște mai vie, mai scânteietoare.
Ți-e dor de ea? Nooo… Am gândit trei săptămâni de vacanță nu doar ca să cunoaștem o felie de lume (Asia de Sud-Est) care ne era total nouă, să ne facem de cap, să ne distrăm matur, să ne răsfățăm, să… aventurăm și să ieșim din bula noastră cumințică. Le-am făcut pe toate. Nu am căutat să ne regăsim pe noi, ci am lăsat cele nu știu câte peripeții din cinci țări și jumătate de continent să ne certifice că încă suntem tineri și că am început să ne iubim inclusiv așa, stând pe valize în stații, gări și terminale. A fost frumos, spectaculos, chiar epic și am strâns amintiri cu termen de garanție nelimitat. Mai mult, ne-am recunoscut unul altuia că o vacanță pe an departe de tot, toți și toate are o presă bună nu degeaba. Au fost, însă, trei săptămâni (trei săptămâni, se aude?) cu un dor care, din aproape imperceptibil (ca o pișcătură de țânțar insidios) a crescut ca o epidemie tropicală. Toate darurile, filmele, pozele și telefoanele nu s-au așezat decât ca un nisip fin peste ea, zburătăcit la prima întrebare.
Ți-e dor de ea? Nooo, pe bune și la cum mă știi, ce te așteptai să spun?
*ofer explicații, la nevoie. ☺
**un Buddha, doi Buzi.
Follow
Send
Leave a Reply