Acum câteva seri mă jucam cu Mark prin casă cu săbiile (știu cum sună ☺, erau cele de jucărie ale lui). La un moment dat, cum se întâmplă de multe ori mi-a tras una peste degete de am crezut că îmi pică vreo două. Iată dialogul care a urmat între noi:
Eu: Ah, ce rău m-ai lovit!
El: N-am vrut!
Eu: Îmi vine să îți iau sabia și să ți-o rup în bucăți!
El: Da?
Eu: da, și să te lovesc și eu ca să vezi cât de rău doare!
El: Și mă lovești?
Eu: Bineînțeles că nu, dar asta simt. Ți-am povestit că una e ce simțim și alta ce alegem să facem.
N-a fost prima oară când Iulia sau eu am purtat acest gen de dialog și cu siguranță nici ultima. De fapt, e o chestie pe care i-am tot povestit-o lui Mark în ultimul timp: că există o mare diferență între ceea ce simțim și ceea ce facem.
Noi, părinții actuali, am fost crescuți să ignorăm sentimentele negative. Nu, mint. Am fost crescuți că ele nu există dacă noi nu le lăsăm să existe:
Nuu, nu îi e frică. Copilului meu nu-i e frică niciodată!
Gata, nu doare. Ce, îi curge sânge? Trece buba repede!
Nervos? Frustrat? N-ai cum să fii așa..ce, n-ai tot ce-ți trebuie acasă? că doar pentru asta ne chinuim maică-ta și cu mine!!
Și favorita mea all time: Băieții nu plâng!
Ca urmare, ni s-a împământenit ideea că nu e bine deloc să simțim anumite lucruri. Că este ceva totalmente în neregulă cu noi dacă, Doamne ferește, am simți așa ceva. Și ne comportăm în consecință: ne arătăm din ce în ce mai rar sentimentele, bune sau rele.
(Când Mark avea vreo 2 ani, am ieșit in parcul din cartier și la un moment dat, jucându-se în nisip, s-a enervat rău de tot pentru că nu îi ieșea ceva. Și a zis tare: Mă simt frustrat!
Un vecin în vârstă, care își plimba câinele l-a rugat să repete…MĂ SIMT FRUSTRAT!
Singura reacție de care a fost în stare vecinul a fost: Ha! Auzi, tu…frustrat! Pur și simplu în capul lui nu exista posibilitatea ca un copil de 2 ani să fie frustrat.)
Nu sunt vreun specialist*, dar nu cred că putem controla ceea ce simțim. Și nici nu cred că e bine. Sentimentele, așa cum am citit eu într-o carte de copii, vin și pleacă. Toți suntem la vreun moment fericiți, triști, frustrați, nervoși, exuberanți etc. Important este să reușim, atunci când e cazul, să nu acționăm sub impulsul momentului.
Una din regulile de bază ale parentingului democratic este onestitatea în relația cu copilul tău. Așa că noi l-am obișnuit pe Mark să ne povestească tot ce simte, INDIFERENT ce simte. Și apoi povestim despre cum și ce credem noi că ar fi mai bine să facă în acea situație.
Iar chestia asta l-am învățat s-o facă povestindu-i noi înainte, de foarte multe ori, ce simțim, ce ne-am dori să facem exact în acel moment. Și ceea ce facem de fapt.
“M-ai enervat atât de rău că-mi vine să-ți…..” și aici puteți să completați cu diverse formulări pe care noi probabil i le-am spus lui Mark. Adăugând apoi: dar asta nu înseamnă că am și face vreodată acest lucru.
Așa că să nu vă mire dacă ne întâlnim vreodată și îl auziți pe Mark zicându-mi: “M-ai enervat atât de rău că-mi vine să-ți trag una”. Eu personal nu voi avea nicio problemă. Mint. Voi simți ceva: mândrie.
* full disclosure: Iulia este specialist și trainer în parenting democratic de vreo 8 ani. Adică cu mult timp înainte să se nască Mark. Așa că am mai prins și eu o idee, două ;).
Follow
Send
Leave a Reply