De ce se tot plâng părinții că e greu

Băi, nu poți să începi o discuție cu un părinte depre centralele nucleare, că imediat discuția ajunge la copilul său și la cât de greu îi este lui/ei. Câte trebuie să facă, câte are pe cap, cum nu-l ascultă ăla micu’ și cum are și el/ea nevoie de o pauză. Chiar nu e deloc distractiv, mai ales că toată lumea are probleme și parcă nu ai vrea să le auzi non-stop și pe ale altuia.

Cred că ceva în genul ăsta gândesc foarte mulți oameni (inclusiv părinți) despre ceilalți părinți și lamentările lor cvasi-permanente. Ar trebui să știu bine, doar sunt părinte. Adică mă și plâng că e greu, mă și plâng de alții că se plâng că le e greu. Dar dacă sunt oameni care au dat peste acest articol fără să fie părinți, poate i-ar ajuta să înțeleagă unele motive pentru care prietenii lor părinți se dau de ceasul morții cu cât de greu le este lor, de parcă asta ar fi cea mai grea chestie din lume.

1. Chiar e foarte greu, din punct de vedere fizic. De regulă, atunci când te înscrii la o cursă sportivă sau de anduranță, știi cam cât de greu o să fie și când sau unde se va termina. Când vine vorba de a fi părinte, cel mai probabil te trezești la un moment dat că nu mai poți fizic doar că:
a. Nu poți să te retragi sau să abandonezi
b. Poți să te plângi, dar apoi trebuie să continui.
c. Nu știi când se va termina, fie că vorbim de o simplă criză de plâns în timpul nopții, de o boală sau de momentul în care copilul devenit adult va părăsi (dacă va părăsi) casa părintească.
De asemenea, din experiență proprie pot să vă spun că privarea de somn cred că este cea mai eficientă formă de tortură. După două nopți nedormite, ai fi dispus să-ți vinzi copilul, partenerul, pe Iisus, pe Dumnezeu sau pe oricine altcineva e nevoie, dacă asta ar însemna că ai putea să te duci la culcare.

2. E mult mai greu din punct de vedere emoțional. Efortul fizic e pistol cu apă față de efortul emoțional. Din momentul în care devii părinte, liniștea ta sufletească se duce pulii de suflet. Pentru totdeauna sau cel puțin până mori. Poate să fie copilul oricât de bine, poți să fii tu oricât de bine, mereu o părticică a creierului tău va rămâne în alertă, pregătit să-ți dea alarma de a fugi în ajutorarea copilului, fie că vorbim de situații reale în care are nevoie de ajutor sau de momente în care cade în parc pe o altă alee și tu fugi ca un bezmetic, închipuindu-ți că atunci când vei ajunge în dreptul lui, îl vei găsi cu creierul împrăștiat pe jos și cel puțin un os al piciorului la vedere.Și încă nici nu am început să povestesc despre momentele în care copilul își face părinții cu nervii.

3. Copilul este cea mai bună oglindă a tuturor lucrurilor pe care un părinte le urăște sau doar îi displac la el însuși. Toate lucrurile pe care le faci tu, părinte, dar pe care știi că n-ar trebui să le faci, le vezi la copilul tău: ticuri, expresii verbale, expresii faciale, reacții etc. Bun, acum închipuiți-vă cum e să te privești în această oglindă zi de zi de zi. Fără posibilitatea de a înlocui oglinda, de a acoperi cu vreun cearșaf sau măcar de a o ignora. Deci, cum e? Exact, obositor. Foarte greu.

4. În cea mai mare parte a timpului, habar nu avem ce facem, ca părinți. Adică facem ceea ce credem noi că e mai bine, după cât ne taie capul pe fiecare, dar e ca și cum ai merge mai tot timpul pe întuneric, încercând să ții un drum drept, evitând toate obstacolele pe care mai degrabă le ocolești abia după ce te-ai lovit de ele. Este de-a dreptul epuizant. E ca și cum te-ar pune cineva într-o zi să construiești o mașină, tu știind foarte bine să cânți la pian. Și după ce, mândru nevoie mare, îi arăți omului acela că ai construit o căruță, ești repartizat la departamentul de microbiologie moleculară, unde trebuie să descoperi, repede, un leac pentru vreo boală.
– Păi, stai, băi, nene, că eu eram pianist!
– A, da? Ce frumos? Deci crezi că ai antidotul în două săptămâni??

5. Și pentru că habar nu avem ce facem sau care va fi rezultatul muncii noastre, ne plângem că e greu, ca să ne asigurăm un fel de plasă de siguranță în cazul unui eșec. Căci indiferent cum ar fi, de eșec, ca părinți, vom avea parte. Nu există copil devenit adult care să nu aibă lucruri de reproșat alor lui. Lucruri reale sau amintiri distorsionate din cauza timpului. Reproșuri care te lovesc când și de unde nu te aștepti:
De ce ai stat așa de puțin cu mine?
De ce ai stat așa de mult cu mine, n-ai simțit că am nevoie de mai multă independență?
Mai ții minte acum 37 de ani, într-o duminică de aprilie, când am vrut o înghețată și tu mi-ai spus că n-am voie?….Ăăăăă, nu, dar nu mai mâncasei vreo înghețată înainte?….Ba da, patru, dar ce legătură are asta?? Uite, m-a marcat pe viața refuzul tău.
Da, e foarte greu după o viață de muncă să auzi astfel de lucruri. Poate și de aceea, în avans, ne plângem că e greu.

6. Dacă ne vedem cu unii care nu sunt părinți, suntem cu adevărat geloși pe lipsa lor de griji. Pe libertatea pe care o au: de a face ce vor, când vor, unde și cu cine vor. Noi nu mai avem această opțiune. Și atunci încercăm, prostește, să-i facem pe acești oameni să se simtă prost. Să ne lăudăm cu isprăvile noastre, care pot însemna o noapte întreagă de somn sau mersul la birou fără nicio pată pe haine sau faptul că săptămâna asta nu ne-a sunat nimeni de la școală să ne spună ce tâmpenie a mai făcut copilul. Da, ne e atât de greu uneori încât nu știm să spunem frumos acest lucru și de aceea le scoatem celorlalți ochii cu acest “greu” al nostru, ca și cum ar fi vreun motiv de venerare. Că nu e. E greu, dar cum spuneam, nu ne-a obligat nimeni să facem asta.

E greu să fii părinte? Cu siguranță? Ne plângem prea mult de cât de greu ne este? Ooooo, da! Am putea să facem altfel? Teoretic, da. Practic sau omenește, habar nu am. Dar dacă are cineva un răspuns mai bun, tare aș vrea să-l aud. Până atunci, sănătate tuturor, iar părinților – multă putere pentru a face față la tot greul din viața lor!

Sursa foto: https://alphamom.com/

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*