De ce să-i fie copilului meu frică de mine?

Nu mi-am bătut niciodată copilul. Nici nu e nevoie. E de ajuns să ridic un pic vocea la el și încremenește de frică! Știe ce ar putea urma și se potolește.

Am auzit această idee în diverse formulări: părinți care se laudă că nu își abuzează fizic copiii în același timp în care se laudă că îi abuzează psihologic. Pentru că “vocea” care prevestește un potențial prăpăd asta este: un abuz.
Și oricât încerc să înțeleg ce ar putea ieși bine dintr-un astfel de comportament, nu reușesc. Nu reușesc să înțeleg de ce ți-ai dori să-ți crești copilul în teroare, o teroare potențială care, deși nu se abate asupra lui vreodată, îl poate lovi oricând. Sunt un om care urăște cu toate ființa sa orice formă de violență fizică și cu toate astea declar răspicat că o palmă mi se pare o pedeapsă mult mai puțin aspră decât un “vezi tu ce pățești dacă mai faci așa ceva”.

De ce, printre toate sentimentele și amintirile cu care ar putea rămâne copilul tău despre tine, vrei să existe și frica? Ce a ieșit vreodată bun din frică? Nu, nu sunt retoric, chiar nu-mi vine nimic în cap. Când mă gândesc la oamenii care mi-au inspirat sau îmi inspiră frică, nu îmi vine în cap vreun lucru mișto pe care să-l fi învățat de la ei. Nu, nu-mi vine în cap vreun lucru mișto despre ei. Și cum ar putea? Tot ce-mi doream atunci (sau acum) era să scap de ei sau de influența lor.

Unii poate vor invoca ideea “educației”: “nu vrea să învețe/înțeleagă lucruri, așa că trebuie să le facă pur și simplu, fie că îi place sau nu!”
Mamă! e primul lucru pe care îl pot răspunde. Apoi i-aș întreba pe oamenii care spun asta câte lucruri mișto și care să le folosească au învățat ei sub teroare. Mai mult, i-aș întreba cum se simt acum, ca adulți, când fac lucruri sub imperiul fricii, fie că vorbim de un șef la muncă, un părinte în continuare prea autoritar, un vecin agresiv sau mai știu eu ce. Exact așa se simte și un copil. Și exact aceleași lucruri le-ar face și el (copilul) celui care îl terorizează. Și cum să vrei să gândească copilul tău așa ceva despre tine?

Nu mă înțelegeți greșit, nu sunt o persoană zen și nu-mi plac multe lucruri pe care le face Mark, deși îl consider perfect. ☺ Dar nu cred că îl pot învăța sau dezobișnui de anumite obiceiuri prin intermediul unei amenințări implicite și nedefinite exact. Când mă enervează lucruri prefer să i le spun direct și fără să existe vreo pedeapsă ulterioară dacă le repetă. Pe unele le repetă, pe altele, nu. N-am vreo soluție magică (pentru că nu există) dar am remarcat (în relația cu el, dar și cu toți ceilalți) că atâta timp cât îi arăt că îl respect, chiar dacă nu sunt de acord cu el, acest lucru ajută.

“Tonul face muzica” este un proverb care se potrivește foarte bine aici. Cu toții (copii sau adulți) știm în cele mai multe dintre cazuri când facem ceva greșit sau nu îl facem suficient de bine. Nu mai avem nevoie să vină altcineva, cu atât mai mult persoana cea mai dragă nouă care nu doar să ne spună că am greșit ci și să ne amenințe într-o formă sau alta. Sigur, avem nevoie să ni se atragă atenția, să fim opriți uneori, să ni se spună ce e bine și ce nu, dar în niciun caz să fim amenințați.
“Altfel nu înțelege!” vor spune unii. Ba da, doar că e mult mai simplu așa, cu amenințarea. Cealaltă variantă implică mult mai multă muncă din partea ta: să îi povestești ce ți se pare ție că e bine și ce nu, să îi povestești despre experiențele tale, să faci lucrurile pe care ai vrea să le facă și el nu pe cele pe care le faci de obicei, tu având voie să le faci pentru că “ești adult” etc.

Vrem, nu vrem, ne influențăm copiii mult mai mult decât ne-am dori, noi sau ei. Dacă tot se întâmplă asta, n-ar fi mai frumos ca măcar lucrurile pe care le facem conștient să ne ajute la construirea unei relații frumoase cu ei? Căci, o dată deveniți adulți, cum să mai vrea să aibă de-a face cu unu’/una de care îi e frică?

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*