Am uitat de Horia!

Acum un an am alergat pentru Horia. Într-o sâmbătă, 26 iulie, mult mai puțin caniculară ca ziua de azi, ne-am strâns la București și Chișinău câteva zeci de oameni în încercarea de a ajuta un băiețel de doar 1 an și 7 luni să se poată opera în străinătate de o tumoare pe creier. Și deși îmi aduc aminte cu cea mai mare plăcere de acea zi, nu mi se pare în niciun fel extraordinară. Ba din contră, sper ca în curând (și semnele sunt mai mult decât încurajatoare) dorința oamenilor de a-i ajuta (fără să aștepte nimic în schimb) pe cei ce nu se pot ajuta singuri să devină regula, și nu excepția.
Extraordinar mi se pare faptul că Horia s-a operat și că acum este bine. Atât de bine încât mi se întâmplă adesea să uit de el. Să treacă săptămâni întregi fără să mă gândesc la el și apoi, brusc, să îmi aduc aminte și să intru pe pagina lui sau a mamei lui să văd ce mai face. Să mă asigur că e bine și apoi să-mi văd de viață.

Același lucru mi s-a întâmplat și azi: am uitat de Horia! Nu e o scuză, e o realitate. Nu, e mai mult decât atât: e o confirmare a faptului că acum un an noi, toți, ne-am unit fiecare după posibilități și puteri și am pornit o chestie care s-a încheiat cu un lucru extraordinar: un copil s-a făcut bine!

Habar nu am ce va face Horia în și cu viața lui. Habar n-am dacă va schimba lumea sau nu. Și  pentru mine nici nu contează. Contează doar faptul că el va avea posibilitatea să aibă o viață, să se joace, să învețe, să iubească, să plângă, să învingă și să piardă. Să trăiască o viață sănătoasă!

Gabi, îmi pare rău că am uitat de Horia. La fel de tare cât îmi pare de bine. Și îți mulțumesc că prin postarea ta mi-ai adus aminte de această zi. Și, ți-o spun public, cred că voi mai uita de el și de acum încolo. Pentru că știu că e bine. Și pentru că știu că vă are alături de el pe tine, pe Răzvan, pe Vlad și pe Călin. Și pe mulți alții, sunt convins.
Și, așa cum povesteam zilele trecute, sper să îmi aduc aminte de el peste vreo 10 ani când la una din alergările noastre să văd venind un puști frumos și sănătos, dornic să alerge alături de noi pentru a ajuta pe altul. Cred că atunci vom înțelege cu toții că din lucruri mici și aparent neînsemnate se pot naște lucruri extraordinare. Trebuie doar să te oprești și să le vezi. Și, bineînțeles, să le faci.

PS Ne vedem pe 1 august să alergăm pentru Spitalul Copiilor, da? 😉

Follow

Send