Cum fac “afaceri” copiii

Prima afacere pe care am încheiat-o s-a derulat acum mai bine de 30 de ani. Nu știu dacă aveam 8 sau 9 ani, dar știu că aveam un excavator cu șine. Pe care într-o zi vărul meu mi-a spus că și l-ar dori foarte tare.
– Chiar îl vrei?
– Da!
– Ok, costă 10 lei.
– Ok.

Ne-am dus sus la părinți și pur și simplu i-am informat despre acest business încheiat, iar pe ei i-a dus capul cât să nu comenteze în niciun fel. Habar nu am dacă acel excavator (cu șine, da?) făcea mai mult de 10 lei. Dar țin minte sentimentul de bucurie pe care l-am încercat, având în vedere că tocmai făcusem rost de niște bani, ai mie. Iar pe vărul meu l-am văzut mult timp de-atunci jucându-se cu excavatorul, deci mă gândesc că și pentru el a fost ok. ☺

Copiii au această calitate – ușurința comunicării. Atât în discuțiile cu adulții, cât și în micile trocuri dintre ei. Și dacă stai să îi urmărești atent, poți învăța multe de la ei. Cum ar fi:

1. N-au nevoie hârtii semnate. Tot ce le trebuie este un acord verbal: Ok. Vrei să fim prieteni…Ok! mi se pare cea mai liberă formă de comunicare a dorinței unui parteneriat. Restul detaliilor – Când? , Cum?, Ce implică?, Ce câștig eu din asta? – se pot stabili și pe parcurs, atâta timp cât ne e amândurora clar că ne dorim chestia asta.
2. Vorba promisă rămâne vorbă. Ok, te poți juca cu mingea mea, dar vreau să mă joc și eu cu pistolul tău data viitoare când vii cu el. Și de multe ori, când celălalt vine cu pistolul, îl caută el pe cel cu mingea să se joace. Că, na, promisiunea e promisiune. Eu cred că nici măcar n-o fac pentru că trebuie, o fac pentru că nu-și închipuie că ar putea fi altfel. Mai mult…
3. Transferă “obiectul contractului” și către terți: Băi, hai să-l lăsăm și pe X să se joace cu noi, că și el m-a lăsat să mă joc cu mingea lui. Din nou, libertatea cu care discută despre “problemele” astea mă uimește de fiecare dată.
4. Nu-și alungă partenerii în urma unei greșeli. Bun, m-ai enervat ieri c-ai făcut nu-știu-ce. Sunt șanse mari ca azi să ne putem juca împreună liniștiți. Iar dacă nu azi, mâine aproape sigur. Și dacă chiar nu vor să se mai joace cu cineva, înseamnă că acolo e ceva grav, o clauză din “contractul” nescris care a fost încălcată în mod frecvent și abuziv.
5. Nu se uită la “background”-ul partenerului și merg pe încredere. Zice despre tine nu-știu-cine că i-ai făcut nu-știu-ce? Ok, not my problem. Dacă îmi place să mă joc cu tine, nu mă interesează alte clevetiri. Ba, de multe ori, prin astfel de intermediari se rezolvă și conflicte mai vechi.

Aș putea continua lista asta cu multe alte exemple. Mi-ar plăcea s-o faceți și voi, ca exercițiu mental sau prin comentarii. Căci și când vine vorba de decizii de business, cred că am putea învăța mai multe de la interacțiunile și felul în care comunică cei mai mici.

Sunt antreprenor de vreo 15 ani. Și deși nu am avut multe “ciocniri” cu clienți sau furnizori, am avut suficiente cât să-mi aduc aminte de ele. Și întotdeauna…ÎNTOTDEAUNA, cele mai mari probleme au fost atunci când oamenii s-au cramponat de diverse clauze din contracte sau din oferte.
Și niciodată (din fericire) nu mi s-a întâmplat până acum să “bat palma” cu cineva și să dau drumul la un proiect fără un contract semnat, ca apoi să-mi iau o țeapă nasoală. Pentru că eu cred că nu există instrument mai bun într-o negociere ca dialogul. Și cu cât dialogul este de la început cât mai onest și cât mai tranșant, cu atât scad șansele unei dezmăgiri ulterioare.

Așa cum copiii vor în primul rând să se joace, așa adevărații oameni de business vor să facă business, nu să păcălească pe cineva. Și poate dacă ne-am lăsa mai mult deoparte ego-ul și încrâncenarea, câmpul de luptă din business ar deveni un câmp de joacă în care nimeni nu pierde și toată lumea se simte bine.

Ce ziceți? Am sau n-am dreptate?