Marți îl așteptam pe Mark să termine ora de engleză. De la alt etaj coborau un tată și al său băiat. Cu “coada” urechii îl aud pe tată spunând:
– Vrei să-ți iau…dar nu mai aud continuarea, cufundat fiind în telefon. Aud în schimb, cât se poate de clar răspunsul copilului:
– Vreau…dar nu știu dacă merit…
Am ridicat instantaneu ochii și cred că a fost atât de brusc, încât m-a văzut și tatăl, care a întrebat:
– Ce-ai zis?
– Nu știu dacă merit, a mai zis o dată băiețelul, cu voce înceată și, cumva, rușinat.
Măi, oameni buni, știți senzația aia când ți se rupe sufletul în zeci de mii de bucățele și îți vine să plângi incontrolabil, instantaneu? Asta am simțit eu, în acel moment. Și pentru că nu mi se pare fair să judec acel caz particular, căci am prins doar o frântură de discuție și nu știu tot contextul, o să mă refer la toți copiii care consideră că nu merită…că nu sunt suficient de buni, cuminți, ascultători sau mai știu eu cum.
De câte ori văd un astfel de copil, îmi vine, la propriu, să mă duc să-l iau în brațe și să-i spun așa:
– Să știi că oricine, ORICINE, ți-a spus că nu ești suficient de bun, că nu meriți tot ce e mai bun pe lumea asta, te-a mințit crunt. Ești o făptură minunată, tu și orice alt copil, și meriți tot ce e mai bun. Și dacă nu primești asta, să știi că ÎN NICIUN CAZ, nu e vina ta. Poate că nu e vina nimănui, dar cu siguranță nu este a ta.
De ce i-ai inocula unui copil ideea că nu merită, atât de adânc în mintea și sufletul său, astfel încât atunci când îl întrebi ceva, primul lui răspuns să fie că nu merită ceva? Vă dați seama cum e să crești cu această credință interiorizată și asumată, cumva? De fapt, întrebarea corectă este: oare nu vă mai aduceți aminte cum a fost să creștem cu o astfel de credință? Credința că MEREU trebuie să facem mai bine, că doar nota 10 este cea acceptabilă și că orice sub ea este un eșec? Iar dacă luam 10, dar lua și Cutărică, însemna că nici măcar 10 nu era vreo mare scofală. Mai știți aceste episoade? Nu vă dor și acum?
Pe mine mă dor numa-numa. Mă dor atât de tare, încât atunci când aud un copil spunând despre el că nu merită, îmi vine să-i spun că nu e așa. Și îmi vine să urlu la părinte, să nu îi facă una ca asta.
M-am gândit la un moment dat ce i-aș spune copilului care am fost, dacă m-aș întâlni cu el? Și prima chestie care mi-a venit în cap, a fost că TREBUIE să îi spun să nu uite vreodată că e minunat, așa cum e. Că atât cât e, e suficient. Nu, e extraordinar! Și că merită tot ce e mai bun! Căci și copilul care am fost, și copiii care ați fost și copiii din ziua de azi exact asta merită să știe: că merită TOTUL! Nu pe tavă, nu pe degeaba, dar că merită totul. Că sunt minunați așa cum sunt, minunați în imperfecțiunea lor.
Uite și acum când scriu rândurile astea, sunt agitat și am un nod în stomac. Atât de mare disconfort îmi provoacă acest subiect. Atât de tare m-a impresionat acel copil care, în întrebarea către tatăl său căuta validarea că e suficient de bun. Acceptarea pentru ceea ce este. Habar nu am dacă a primit-o, atunci sau în alt moment. Dar m-aș bucura pentru els-o primească des. M-aș bucura pentru toți copiii. Nu merită să ajungă oameni la 30, 40, 50 sau 60 de ani care să se întrebe dacă sunt suficient de buni și care să caute încă, la oricare dintre aceste vârste, validarea părintelui lor. E o povară uneori greu de dus.
sursa foto: https://highvoltagekids.com/
Follow
Send
Leave a Reply