Când moare primul câine al copilului

Chiar mi-aș fi dorit ca primul articol din acest an să fie unul vesel. Doar că viața nu este întotdeauna așa, iar problemele nu ne ocolesc în anumite perioade, doar pentru că suntem noi în vacanță sau nu avem chef de ele sau considerăm că merităm o pauză.

Pe 1 ianuarie, spre seara, m-a sunat maică-mea să-mi spună că Garan, ciobănescul lor german, este din ce în ce mai rău. De la începutul toamnei trecute, Garan, având deja peste 9 ani, și-a pierdut total mobilitatea la picioarele din spate, o boală extrem de comună “câinilor lup”. Și, de atunci, starea sa a început să se degradeze. Când m-a sunat mama, făcuse o escară groaznică pe una dintre coapse, de la nemișcat, nu mai mânca și abia mai bea puțină apă și începuse să respire din ce în ce mai greu. Și, ceea ce era cel mai greu, începuse să se plângă de dureri.
Mama mi-a spus că pe 3 ianuarie va merge la doctorul lui (atunci reluau activitatea) și va vedea ce e de făcut. De la începutul suferinței lui Garan, ea a tot evitat să pronunțe cuvântul, așa că în acea seară am spus eu că probabil că a venit momentul să-l eutanasiem, pentru că asta nu mai e viață pentru el și se chinuie foarte tare. A fost de acord.

Mark a crescut cu Garan. Au crescut împreună, s-au jucat împreună, s-au alergat unul pe altul. Garan a fost primul lui câine. Mai mult decât atât, până acum, din fericire, Mark nu s-a lovit de moartea cuiva foarte drag și apropiat. I-am tot povestit în lunile trecute ce se va întâmpla la un moment dat, dar era mereu o discuție grea pentru el, iar acel moment era întotdeauna undeva “în viitor, nu chiar acum”.

Pe 2 dimineața, în timp ce eram toți trei, la un moment dat când s-a oprit din ascultat muzică i-am spus:
– Am vorbit aseară cu Buni și mi-a spus că Garan nu e bine deloc. Nu doar că nu se mai mișcă, dar nu mai mănâncă, nu mai bea apă, are răni pe corp și deja a început să se plângă de durere. Așa că mâine, Buni se va duce la doctor și, cel mai probabil, vor lua decizia să îl eutanasieze pe Garan, adică să îi facă o injecție și să moară.
– …
– …
– …asta e o glumă, nu?
– Știu că ți-ai dori să fie, dar nu este.

A început să plângă și s-a aruncat în brațele maică-sii.
– Și, am continuat eu, ți-am spus toate acestea ca să știi cum stă situația și ca să mergem azi sau mâine, când vrei tu, să îți iei la revedere de la Garan.
A continuat să plângă, când la maică-sa, când la mine, pe tot parcursul zilei. Ne-a spus că ar vrea să meargă a doua zi să-l vadă, cred într-o încercare de a amâna, cât se putea, inevitabilul.
A fost o zi grea acea zi. Ce îi poți spune unui copil ca să-i alini durerea pierderii unuia dintre cei mai buni prieteni? Ce poți să îi spui oricărui om în aceste situații? Eu i-am povestit din experiențele mele cu Rambo și Jordan, ciobăneștii cu care am crescut eu. I-am povestit că mi-a fost foarte greu în acele prime zile și că durerea era uneori mai mare decât puteam eu duce. Dar că pe măsură ce zilele au trecut, acea durere a început să se estompeze și că ușor, ușor, ea a făcut loc amintirilor frumoase cu ei. Și că chiar și acum, la mai bine de 20 de ani de la moartea unuia și la mai bine de 10 de la moarte celuilalt, încă mă întristez uneori când mă gândesc la ei, dar de cele mai multe ori, amintirile care îmi vin cu și despre ei sunt amintiri care mă fac să zâmbesc și să fiu recunoscător că i-am avut în viața mea.
Și, de asemenea, i-am spus cât de important mi se pare că este să își ia rămas bun și să îi spună cât de mult a însemnat Garan pentru el.

A venit ziua de 3 ianuarie, mama a fost la doctor și au hotărât să nu mai amâne eutanasierea, nu avea rost să facă acest lucru. Așa că m-am dus cu Mark, am urcat la Garan și mi-am privit băiatul cum își ia la revedere de la el. Cum îi spune că îl iubește și că îi mulțumește că s-au jucat împreună. Că nu îl va uita niciodată și câ îi pare rău că se despart, că nu ar vrea asta, dar că înțelege că e mai bine. L-a mângăiat în timp ce i-a povestit toate acestea și apoi l-a sărutat pe cap. Garan a stat liniștit, scâncind ușor. Aș vrea să vă pot spune că mi s-a părut că a înțeles, dar aș minți. Habar nu am. Ce știu sigur este că, așa cum s-a întâmplat de fiecare dată, s-a bucurat și de această interacțiune cu Mark.
– Ești gata să mergem? l-am întrebat.
A dat din cap că da. Ne-am ridicat, ne-am dus să ne spălăm pe mâini, ne-am întors unde era Garan, s-a mai uitat o dată la el și a plecat. Când am ieșit din casă, a ridicat ochii rugători către mine.
– Știu că ai vrea să pot face ceva, o minune, i-am zis și i-au dat lacrimile instantaneu. Dar nu pot, Garan o să moară și deja suferă prea mult ca să mai amânăm asta.

Ne-am întors acasă și am plecat în plimbare la niște cumpărături. Am mai povestit despre Garan, am depănat diferite amintiri și la un moment dat l-am rugat să îmi spună cum se simte.
– Mă simt în mai multe feluri…Trist, furios, anxios…
– E absolut firesc, i-am răspuns. Și dacă ești cumva furios și pe mine, pentru că eu am fost cel care ți-am dat vestea, să știi că e în regulă, e normal să simți asta.
A stat, s-a gândit un pic și apoi mi-a dat un răspuns la care nu mă așteptam:
– Nu sunt furios pe tine. Aș fi fost dacă nu îmi spuneai nimic.

A fost rândul meu să am un nod în gât.

Cât despre mine și ce am simțit eu, pot să vă povestesc așa: i-am iubit atât de mult și de tare pe Rambo și Jordan, și am suferit atât de mult când ei au murit, încât pur și simplu, mai degrabă inconștient la început, dar apoi conștient în ultimii ani, am ales să nu mă mai atașez atât de tare de Garan, deși eu am fost cel care l-am ales dintre toți frații lui, atunci când am fost la canisă. Ca urmare, am fost în acele 2 zile ca un executant care trebuie să facă niște lucruri, într-o situație nu foarte fericită. Mă bucur că am fost alături de el, până la final, i-am mulțumit și eu pentru toți acești ani și pentru cât a însemnat pentru Mark și cred că am luat decizia bună de a-i curma suferința, pentru că ceea ce mai trăia el cu greu putea fi numită viață, iar ca și calitate era groaznică.
Dar mi-au revenit toate amintirile de la moartea lui Rambo, pe care tot așa, l-am eutanasiat când durerile lui erau atât de mari, încât ajunsese să urle aproape non stop. Mi-am amintit ce am simțit, cât de tare am simțit și cum am spus că nu mai vreau vreodată să trec prin așa ceva. Un an și ceva mai târziu a apărut Jordan în viața noastră și a fost minunat.
Sper ca la un moment dat să apară un alt câine și în viața lui Mark, pentru că oricât de dureroasă ar fi moartea unui prieten drag, mai mult sau mai puțin păros, tot restul vieții în care te bucuri alături de el este mult mai valoros și viața merită trăită cu cât mai multe suflete dragi alături de tine.

Follow

Send