Trăim o perioadă a extremelor: fie ești foarte bun la ceea ce faci, fie nu ești bun deloc. Fie ai parte de cea mai frumoasă poveste de iubire, fie nu, căci orice altceva nu este considerat iubire. Fie ai cea mai bună mașină, fie nici nu-ți aduci în discuție mașina, de teama și de rușinea că ceilalți vor considera că e ceva fundamental în neregulă cu tine, dacă conduci așa ceva.
Nu mai e deloc ok să fii undeva pe la mijloc. Adică, sigur, la nivel declarativ, toată lumea zice că e cel mai bine să fii acolo, dar, în realitate, dacă nu ești Foarte Bine în toate aspectele din viața ta, asta se traduce în faptul că ești Rău sau Foarte Rău.
Iar când vine vorba de parenting, teoria asta este cu atât mai valabilă.
Suntem într-o competiție permanentă de a (ne) demonstra că suntem cei mai buni părinți. Dacă ne-ar întreba cineva cu cine suntem în competiție, nu am ști să răspundem la întrebare, din două motive: pe de o parte asta ar însemna să ne oprim un pic din viteza asta cu care ne desfășurăm viața și să ne gândim un pic, și cine are timp de așa ceva, când noi trebuie să demonstrăm zi de zi, ceas de ceas, că suntem părinți foarte buni? În al doilea rând, nu am ști să răspundem pentru că, de fapt, nu suntem în competiție cu nimeni. Ne-am creat, fiecare, propria competiție, azi cu un alt părinte, mâine cu vreun articol pe care l-am citit, poimâine cu vreun film pe care l-am văzut, încât nu prea mai știm ce-i cu noi, ce e bine și ce e rău și ce e mai puțin bine, știm doar că trebuie să facem, să demonstrăm că suntem părinți foarte, foarte buni.
Da, știm că nu suntem cei mai buni în tot ce facem. Dar alegem, de data aceasta conștient, să nu povestim despre aspectele în care nu performăm. Iar când o facem, rar de tot, este mai degrabă tot pentru a scoate în evidență și punctele tari sau pentru că ne simțim depășiți și nu putem sta cu acea stare, drept pentru care povestim pe social media despre ce ne frământă, iar apoi, prin toate like-urile și reacțiile pe care le primim și toate comentariile de încurajare, ne luăm multe, multe doze rapide de dopamină care ne fac să ne simțim mai bine. Știm în adâncul sufletului că avem o problemă, că nu am rezolvat nimic, că nu suntem atât de fantastici pe cât ne credem noi sau ne cred alții, dar nu stăm cu acest gând. Îl îngropăm și mai adânc și trecem la un alt task pe care încercăm să-l facem cât de bine putem sau și mai bine ca ultima oară.
Și dacă tot acest comportament s-ar răsfrânge doar asupra noastră, nu ar fi așa o mare tragedie, căci până la urmă, fiecare doarme după cum își așterne. Dar, în cazul părinților, în funcție de ceea ce “aștern” ei, așa vor “dormi” și copiii, nu doar ei.
Și uite așa ajungem să ne mirăm că avem copii care se dau cu fundul de pământ la propriu și la figurat când iau o notă proastă sau nu fac ceea ce trebuie. Ajungem să mergem în săli de sport sau de spectacole și să vedem majoritatea copiilor, inclusiv pe ai noștri (deși nu prea recunoaștem asta) cum se uită prima oară înspre tribuna unde știu că suntem noi, ori de câte ori fac ceva bine sau greșesc ceva.
Ajungem să fim nemulțumiți de notele de 7, 8 sau chiar 9 și să le arătăm asta copiilor prin tot comportamentul nostru nonverbal, asta în timp ce țipăm sus și tare că ei primesc prea multe teme. Dar când nu primesc teme, pornim discuții pe grupurile de părinți de pe whatsapp despre ce se întâmplă cu profesorii respectivi și dacă ei știu că se joacă cu soarta copiilor noștri.
Ajungem să le stricăm, câte un pic în fiecare zi, copilăria copiilor noștri, pentru a ajunge, când ei sunt adulți, să nu înțelegem de ce sunt nefericiți, de ce stau în relații sau în joburi care nu le aduc bucurie, de ce nu se opresc niciodată. De ce, de ce, de ce?
Iar partea cu adevărat tristă este că, dacă ar ști cum să vorbească cu noi și cum să ne explice, copiii noștri ne-ar spune că tot ceea ce își doresc ei, de fapt, sunt niște părinți suficient de buni. Nu cei mai buni, nu niște părinți care vor mereu mai mult, ci doar niște părinți suficient de buni. Atât. Atât de simplu.
Niște părinți care să accepte cu adevărat, nu doar, așa, pe Facebook, pe la conferințe sau în discuții cu alți părinți, că nu vor fi niciodată perfecți. Nici ei, nici copiii lor. Că vor face multe greșeli, unele poate chiar de neiertat. Că vor face aceste greșeli mult mai des decât și-au imaginat vreodată. Că parentingul lor va fi influențat într-o măsură foarte mare de ziua pe care au avut-o și că, de foarte multe ori, copiii vor fi cei pe care se vor răzbuna pentru că nu se pot răzbuna pe vreun șef, un vecin sau pe partener(ă).
Copiii noștri au nevoie de niște părinți care să accepte că “suficient de bun” este cel mai bun lucru pe care îl pot oferi copiilor lor. Și că asta va însemna că uneori vor fi minunați, iar alteori vor fi execrabili în relația cu cei mici. Că uneori vor ști exact de să spună sau să facă, dar că alteori vor da cu bâta în baltă. Și că este foarte probabil ca acești copii să țină minte mai degrabă momentele rele, decât amintirile frumoase.
Dar sunt convins că dacă ne-am accepta și ne-am însuși aceste limitări, în primul rând că ne-ar fi mult mai bine în pielea noastră. Ni s-ar lua o mare greutate de pe suflet, o mare presiune de a performa în fiecare secundă și în fiecare aspect al vieții. Și atunci când ne-ar fi mult mai bine cu noi înșine, am putea începe să fim părinți mult mai buni pentru copiii noștri.
Da, paradoxal, cred că dacă am încerca să fim cei mai suficient de buni părinți care putem fi, am deveni părinți mai buni decât suntem acum. Căci părintele care își tolerează mai ușor și cu mai multă empatie propriile greșeli sau neajunsuri sau scăpări, îl va ajuta mult mai ușor pe un copil să treacă prin și peste greșelile acestuia. Părintele care nu își mai dorește să fie un performer, își va încuraja copilul să facă mai degrabă ceea ce îi place, nu ceea ce trebuie făcut.
Să fim foarte buni în tot ceea ce facem este o utopie. Să ne propunem să fim părinți foarte buni este tot o utopie. Și o greșeală, căci nu vom reuși niciodată și acest lucru ne va frustra atât de tare, încât vom ajunge să credem despre noi că am eșuat lamentabil. Când, de fapt, ceea ce ar trebui să facem este să ne acceptăm, pe noi și pe cei dragi nouă, așa cum suntem de fapt: suficient de buni. Foarte buni în unele chestii, buni în altele, groaznici în destule. Dar suficient de buni pentru noi și pentru ei, adică pentru persoanele care contează.
Iar dacă le vom trasnmite copiilor noștri că indiferent ce au făcut, fac sau vor face în viața asta, pentru noi va fi suficient…eh, abia atunci cred eu că vom da naștere unei generații de oameni fantastici. O generație de oameni fantastici construită din indivizi suficient de buni pentru părinții lor.
sursa foto: amazon.com
Follow
Send
Leave a Reply