Alexandru Hogea a murit pe 22 noiembrie 2015, într-o clinică din Viena, fiind una dintre victimele din #Colectiv. N-am avut onoarea și norocul de a-l cunoaște personal pe Alexandru, deși mi-aș fi dorit foarte tare. Am avut însă onoarea și norocul să-i cunosc pe Teodora, Mihaela și Narcis, familia lui cea minunată. Iar pe el, pe acest băiat plecat prea repede din această lume, la doar 19 ani, am avut și am ocazia permanentă să-l descopăr. Pentru că pe fiecare 22 ale lunii, în fiecare lună, Narcis, tatăl său, ne deschide o poartă către mintea și sufletul acestui copil minunat, făcându-ne să ne întrebăm mereu și obsesiv: De ce? De ce? De ce?
Pe fiecare 22 ale lunii Narcis postează un text pe Facebook. Un text despre Alexadru dar, nu oricare Alexandru, ci Alexandru din mintea și memoriile tatălui său. Și nu cred că e loc mai frumos în care poți să descoperi un om decât în mintea părinților săi.
Am vazut zilele trecute, la televizor, cativa copii care practicau Karate si imediat mi-au venit in minte scenele, revazute recent, de la concursul national de arte martiale, din 2005, unde Tu ai castigat medalia de bronz: ALEXANDRU, un baiat scund, dar hotarat sa castige.
De asemenea, imi aduc aminte de una dintre ultimele discutii avute impreuna, in care iti promiteam ca, in 2-3 ani, te ajut sa infiintezi si sa administrezi o firma, urmand ca Tu, impreuna cu alti prieteni sa oferiti servicii profesionale in domeniul IT. Ai fost incantat de planul meu, completandu-l cu idei bune. Te rog frumos sa ma ierti, Baiatul meu, pentru ca nu am putut sa onorez nici aceasta promisiune!
Sigur, acolo nu vei găsi date statistice sau fapte obiective despre acea persoană. Poate nu vei găsi nici măcar (tot) adevărul, căci orice părinte, indiferent de ce spune, își simte copilul perfect. Dar asta nici nu contează. Căci dacă vei citi, vei descoperi atât de multe lucruri frumoase despre acel om: ce-i plăcea și ce nu; ce-l speria și ce-l bucura; cum era când era mic și la ce visa să devină atunci când urma să crească; ce simțea și cum își exprima acele sentimente. Faptele sau cifrele sunt cu siguranță importante în definirea uni om. Dar din date și cifre mai mult sau mai puțin importante suntem făcuți cu toții. Ceea ce ne deosebește, ceea ce ne face unici, ceea ce spune până la urmă cine suntem, sunt amintirile pe care le lăsăm în urma noastră, în mintea celor care ne-au cunoscut. Și n-are cum să existe loc mai frumos de păstrat amintirile despre un om ca în creierul, sufletul și inima părinților săi.
Stiu ca astazi esti trist pentru ca Ti-ai fi dorit sa fi aici cu noi, sa-l feliciti pe Ghido – prietenul tau cel mai bun, cu ocazia zilei sale de nastere si sa petreci alaturi de el si de restul echipei. Ca o mica consolare, trebuie sa afli ca, anul trecut in octombrie, am gasit in geaca Ta pana semnata de Alex Pascu pe care ai cumparat-o, la concertul din Colectiv pentru Ghido, si i-am oferit-o acestuia ca ultim cadou al Tau pe acesta lume, in 12 octombrie, cand prietenii Tai sau intalnit sa Te sarbatoreasca (doar implineai 20 de ani, nu?).
Trebuie să vă mărturisesc și, mai ales, să-i mărturisesc lui Narcis, admițând cât sunt de egoist, că am ajuns să aștept cu nerăbdare poveștile lui despre Alexandru. De multe ori, mă trezesc realizând că suntem pe 20 sau 21 ale lunii și că urmează o nouă poveste. Sigur, mi-ar fi plăcut ca aceste povești să le aud din gura sau din scrisul lui Alexandru. Din păcate, acest lucru nu mai este posibil. Așa că atunci când, pe 22, citesc o nouă postare, văd niște poze noi sau revăd unele mai vechi, mă încearcă un sentiment unic: o combinație de bucurie, de zâmbet, de tristețe, de ciudă, de Nu e corect!. De râs uneori, de lacrimi de fiecare dată. De disperare că n-a apucat să trăiască decât atât de puțin și de bucurie că, atât cât a trăit, a avut parte de dragoste și a oferit dragoste celor din jurul său.
Imi aduc aminte ca nu iti placea numarul 13, iar cand Te-au repartizat la facultate in grupa 313, eu si mami am incercat sa Te linistim povestndu-Ti cum ne-a adus noua noroc acest numar. Mai tarziu, in 8.11.2015, constatand ca ai fost internat la AKH Viena intr-o rezerva la etajul 13 am crezut ca vom avea din nou noroc. Nu a fost asa si , din acel moment imi este si mie tare teama de ……. 13.
Imi amintesc de petrecerea organizata de noi la un an de cand ai aparut in familia noastra, taierea motului. Eram mandri de Tine si-Ti prevedeam un viitor luminos. Dupa 19 ani, pot doar sa sper ca esti sarbatorit de prietenii Tai cei noi, pentru implinirea unui an de cand esti in lumea Ta frumoasa.
Cu cateva zile in urma, mergand pe drumurile tarii, m-am “trezit” dintr-odata intr-un peisaj de vis. Un covorul alb de nea acoperea pamantul sub razele timide ale soarelui. Parea un mic univers plin de stele care straluceau atat de intens, iar pomii acoperiti de zapada se intindeau ca niste brate dornice sa-l cuprinda. Pentru o clipa am crezut ca sunt in Rai si, instantaneu, intreaga mea fiinta a inceput sa Te caute cu bucurie si speranta nemarginite. Din pacate nu am stiut sa Te gasesc, iar mintea mea a reactionat ca in “timpurile bune”, provocandu-mi o nevoie intensa de a-ti auzi glasul. Am vrut sa Te sun, dar ducand mana spre telefon o durere cumplita mi-a sfasiat sufletul si m-a readus la cruda realitate – fara Tine. Fara Tine, peisajul a devenit searbad si fara valoare, la fel ca intreaga mea viata de un an incoace.
Și mă mai conving de ceva, citind postările lui Narcis de pe fiecare 22 ale lunii. Se spune că timpul vindecă toate rănile….Nu, nu e așa când e vorba de copilul tău.
Rana lui Narcis (și sunt convins că și a Mihaelei) nu s-a vindecat. Durerea îi va însoți până la sfârșitul vieții lor. Doar intensitatea ei va fluctua de la o lună la alta, de la o zi la alta, de la o secundă la alta.
Pentru mine fericirea presupunea, pana in 30 noiembrie 2015, existenta unor impliniri in mai multe planuri profesional, material, social.
Acum stiu ca pentru a fi fericit trebuie doar sa-i ai langa tine pe toti cei pe care-i iubesti. Voi fi din nou fericit cand ne vom reintalni, cand voi simti imbratisarea Ta puternica si calduroasa, cand iti vom auzi rasul Tau puternic si molipsiitor, cand vom strabate impreuna carari de munte sau vom inota prin ape limpezi, cand ne vei bombarda cu bulgari de zapada jucandu-te prin omatul proaspat si imaculat, cand Te voi vedea cum o imbratisezi ocrotitor si o pupi de multe ori pe Teodora, cand vei inota pe sub apa pana la mami o vei prinde de picioare si o vei ridica in brate sau o vei speria pe Teodora prefacandu-te intr-un peste urias, cand vom bea impreuna o bere la o terasa insorita, cand Te vom vedea pe o scena mare facand beatbox si apoi cantand Rock impreuna cu propria Ta formatie, cand ne-o vei prezenta pe iubita Ta, cand Te voi auzi soptindu-ne „ Wow, ce ma bucur sa va vad!”, cand ma voi trezi dimneata si Te voi vedea alaturi de noi.
Atunci voi simti fericirea suprema…
Alexandru, nu te-am cunoscut. Dar te cunosc acum. Și, da, și mie mi-e dor de Tine!
sursa foto: Narcis Hogea.
Follow
Send
Leave a Reply