9/11-ul nostru

11 septembrie 2001. Deși a întârziat vreun an și 9 luni, Apocalipsa noului mileniu a lovit New York-ul într-o dimineață de marți, transformând orașul și pe locuitorii săi pentru totdeauna. Cel mai grav atac din istorie de pe continentul american. Peste 3,000 de victime, zeci de mii de familii afectate într-un fel sau altul de această zi.
Ce a urmat? Americanii au făcut ce știu ei mai bine să facă, au pornit un război și timp de 10 ani n-au încetat să-l caute pe cel care a orchestrat întreaga operațiune.
Dar au făcut mult mai mult decâr atât. Dintr-un patriotism impregnat în ADN-ul lor de multe generații sau poate doar dintr-un PR de țară la fel de prezent în ființa lor, s-au folosit de această catastrofă pentru a povesti că America este măreață pentru că este plină de eroi. Oameni normali, oameni simpli, oameni necunoscuți care în acele zile de septembrie sau după au făcut adevărate acte de eroism. Au scos în față exemplele pozitive pentru a sublinia încă o dată că “cea mai grozavă nație a lumii” este o țară în care orice “average Joe” este, de fapt, un erou. Și că atunci când contează cel mai mult, oamenii știu să se ralieze în spatele unei cauze commune și să depașească orice obstacol.
Da, conștient sau nu (eu aleg prima variantă), spiritul american a ieșit mult mai puternic din această tragedie.

Nu știu câți dintre voi își mai aduc aminte, dar dați-mi voie să redau mai jos câteva din lucrurile pe care mi le amintesc eu:
1. Un documentar pe National Geographi în care supraviețuitorii din turnuri, povesteau cu lacrimi în ochi despre pompierii și polițiștii pe care îi vedeau urcând în timp ce ei coborau și ochii acelor oameni care spuneau că știu că merg să moară, dar că datoria lor este să încere să îi salveze pe alții.
2. Filmul World Trade Center, regizat de Oliver Stone, cu Nicholas Cage în rolul principal, despre niște salvatori care supraviețuiesc mai multe zile printre dărâmăturile unuia dintre turnuri.
3. Filmul United 93, regizat de Paul Greengrass, despre povestea avionului care se îndrepta spre Casa Albă și care s-a prăbușit datorită eroismului pasagerilor de la bord.
4. Un documentar despre cum s-au mobilizat (singuri) toți căpitanii de bărci de pe râul Hudson în cea mai mare operațiune de evacuare a Manhattan-ului cunoscută din istorie.

Lista puteți să o completați voi. Între timp, în locul celor 2 turnuri căzute, americanii au construit One World Trade Center (sau Freedom Tower), cea mai înaltă clădire din emisfera vestică și a șasea cea mai înaltă clădire din lume. Iar la 10 ani de la atentate, în prezența Președintelui Barack Obama, au inaugurat un monument dedicat victimelor.

Duminică se împlinesc 15 ani. Nu știu ce vor face americanii, dar sunt convins că își vor aminti, încă o dată, de mulțimea de eroi. Vor readuce în memoria coletivă exemplele pozitive de sacrificiu, de întrajutorare, de gesturi mici dar atât de necesare. Cei de la CNN au început deja, cu o serie impresionantă despre copiii victimelor de atunci ajunși între timp adulți, despre ce au învățat ei și ce ne pot învăța pe noi.

Asta se întâmplă în America.

 

30 octombrie 2015. Incendiul din Colectiv, una din cele mai mari tragedii românești din istorie. Peste 60 de victime și sute, poate mii de oameni afectați într-un mod sau altul.
Ce a urmat? Românii au pornit și ei războiul lor care a dus la schimbarea guvernului.
Dar n-au făcut mai mult decât atât. Au fost vreo 2 documentare despre ce s-a întâmplat în acea noapte și câteva povești despre eroii de atunci. În rest?
Hai s-o luăm pe rând, din nou cu ce îmi amintesc eu (voi încerca doar să înșirui faptele, fără a le comenta):
1. Eroul principal al acelei nopți, Dr. Raed Arafat este pus la zid nu doar pentru intervenția din acea noapte, dar și pentru multe altele.
2. Câțiva dintre doctori eroi ai acelor zile nebune sunt anchetați penali pentru diverse fapte.
3. A izbucnit nu doar cel mai mare scandal din sistemul sanitar, dar probabil cel mai mare scandal românesc, cu ramificații pe care nimeni nu cred că le poate anticipa în totalitatea lor, nici acum după 5 luni.
4. La 10 luni de la tragedie, încă se moare în România din cauza infecțiilor din spitale.
5. La mai bine de 10 luni de la tragedie, ne mai amintim de Colectiv, eventual, doar pe 30 ale lunii, când vreo postare a unui părinte îndurerat ne amintește că a mai trecut o lună.

Tragedia din #Colectiv ar fi putut fi șansa noastră, a celorlalți. Un “cutremur” de o asemenea magnitudine ar fi putut trezi conștiința româneasă, spiritul acestui popor, adormit de cât? Zeci de ani?
În schimb ne-am “folosit” de el ca să scoatem în evidență, încă o dată, ce țară și ce oameni de rahat avem. Exemplele pozitive, așa puține câte or fi fost, au fost repede date uitării.

Sidonia Bogdan, o jurnalistă pe are o citesc cu plăcere, spunea într-o postare pe Faebook:
…. toți politicienii fură, toți primarii fură, toți parlamentarii fură, toată clasa politică fură, toți managerii de spital fură, tot învățământul plagiază, deci se fură.
Înveți la școală să furi, furi mai târziu făcând politică.
Efectul acestui cerc vicios la nivel de mesaj? Clasa politică va fura în continuare.
Cum poți sparge cercul, retorica care, la nivel subliminal, menține starea de fapt?
Prin cultivarea exemplelor pozitive. Prin cultivarea, la nivel de țară, a unei elite, din toate domeniile, ( partide, administrație, știință, medicină, învățământ) luminoase, cu adevărat reformiste.

De ce nu se întâmplă asta? Motivele ar putea fi multe: de la teorii conspiraționiste, până la realitatea care spune că exemplele bune fac mult mai puțin rating ca hoțiile, manelele sau mai știu eu ce.
Eu cred că e mai simplu de atât: nimeni nu și-a propus să facă asta la nivel de țară. Nu există un responsabil de PR al României care să ne dea o direcție strategică.
Cine ar trebui să facă asta? Un angajat al Statului plătit regește. Pentru că ar fi o muncă titanică, întinsă pe mulți ani, muncă ce ar trebui să schimbe atitudini, obiceiuri adânc înrădăcinate în noi. Dar care, la final, ar trebui să ne transforme într-o țară mândră.

Altfel? Altfel ne vom mai aminti de #Colectiv doar citind postări ca aceasta a lui Narcis Hogea, tatăl lui Alexandru, una dintre victime:

„La multi ani, Alexandru!” erau primele cuvinte cu care te trezeam in fiecare zi de 30.08, urmate de multe urari si imbratisari. Din toate astea, astazi pot sa spun un singur lucru „ Multumim Alexandru ca ai existat in viata noastra si ne-ai aratat „calea spre lumina”!
Ne intalneam apoi sa sarbatorim in familie aceasta zi ce ne aducea numai bucurie. Astazi am fost la cimitir, Ti-am adus flori si am aprins lumanari!
Sunt convins ca astazi Tu si cu ceilalti Ingeri, ati petrecut o zi minunata, acolo unde suntei Voi si, de aceea, simt o usoara liniste in sufletul meu! Te rog frumos sa le transmiti celorlalti Ingeri, gandurile noastre bune si nu uitati ca noi, cei ramasi in lumea asta cruda si searbada, va purtam in suflet in fiecare secunda a existentei noastre!
Ai grija de Tine, Dragul nostru Baiat!
Ai grija de noi, Minunatul nostru Inger!

Pasajul subliniat, pentru mine cel puțin, spune atât de multe lucruri despre cum a trăit familia lui Alexandru în ultimele 10 luni. Și, ca ei, probabil că mulți alții. Nu știu dacă își vor putea găsi vreodată alinarea. Dar cred că o șansă ar fi să vadă că moartea băiatului lor nu a fost în van. Că România s-a schimbat în urma acelei tragedii. Că românii au devenit oameni mai buni din cauza acelei blestemate zile de octombrie.
Cum ar putea avea liniște când tot ce văd, la fiecare pas, la fiecare click pe internet, este aceeași Românie negativă?

Nu, nu suntem America. Dar sunt convins ă avem atât de mult să ne oferim. Atâtea exemple pozitive din care să ne inspirăm și pe care să le urmăm.
Întrebarea este: vrem asta? Tu vrei asta?

surse foto: www.youtube.com; www.playtech.ro