Să fiu tată este cel mai frumos lucru pe care îl voi face în această viață. În aceeași măsură în care este și cel mai greu. Povestesc aceste două propoziții ori de câte ori am ocazia și oricui (mai) este dispus să mă asculte. Nu e o laudă, așa cum nu este o lamentare. Este doar o constatare care mi se confirmă foarte des, ca să nu spun zilnic. Și, ca orice alt părinte, probabil că aș putea povesti la nesfârșit despre aventurile mele și ale lui și despre lucrurile pe care le-am învățat sau descoperit de-a lungul timpului. Dar dacă ar trebui să menționez doar șase dintre acestea, cred că ar fi următoarele:
1. Nu ești părintele perfect. Nu există așa ceva. Nici măcar nu ești mai bun ca alți părinți, așa cum nu ești nici mai rău. Și oricum asta este o competiție atât de utopică în care dacă încerci să concurezi o să descoperi că nu vei ști niciodată dacă s-a terminat și, mult mai grav, dacă ai câștigat sau ai pierdut. Dar ești cel mai bun părinte (mamă sau tată) al copilului tău. Asta prin prisma faptului că ești, cel mai probabil, singura mamă sau singurul tată al copilului tău. Dar asta nu este de ajuns. Trebuie să treci (dacă vrei) de acest dat și să devii părintele pe care să și-l dorească al tău copil. Cum faci asta? Habar n-am să-ți spun în detaliu, dar îți pot spune două lucruri care au funcționat pentru mine:
a. să petreci cât mai mult timp cu copilul tău. Nu, să nu petreci DOAR timp cu copilul tău, dar nici să nu te faci că ai treabă, pentru că n-ai chef să stai cu el. Cred cu tărie că cel mai frumos cadou pe care un om poate să-l facă altui om este să-i dăruiască o parte din Timpul său. Și asta e cu atât mai adevărată când vine vorba de copiii noștri.
b. Să îi spui și să îl faci să se simtă exact așa cum este el în mintea și sufletul tău. Adică cel mai cel. Special. Deosebit. Să-i spui că îl iubești și cât îl iubești. Să știe acest lucru și să te asiguri des că știe acest lucru.
2. Tu ești cea mai dorită jucărie a copilului tău. De departe. Mergeți în orice loc de joacă și veți vedea că pe fața copiilor care se joacă cu părinții lor este un alt fel de bucurie. Sau uitați-vă la fața copiilor voștri când le propuneți voi să vă jucați ceva ce le place lor. Cum naiba să fie altfel, căci și noi când eram copii, ce ne mai plăcea când ne băgau cei mari în seamă! Și joaca poate însemna orice vă distrează și vă relaxeză pe amândoi și nu trebuie neapărat să dureze ore întregi. Ieri eram într-o cafenea și vreo 15 minute am încercat cu Mark să ne facem unul pe celălalt să râdem doar prin chestiile pe care le spuneam. Nu-l mai văzusem râzând atât de tare și de mult de ceva vreme. Avem cea mai la îndemână jucărie pentru a-i face pe copiii noștri să petreacă mai puțin timp în fața ecranului nu pentru că trebuie, ci pentru că vor asta: Pe Noi Înșine! Ar fi grozav să ne folosim cât mai des.
3. Copilul învață TOT de la părinții săi, nu doar ce-și propun părinții să-l învețe. În relația cu copiii noștri, plecăm de la o ipoteză greșită: că noi am fi mai deștepți ca ei. Nu e nici pe departe așa. Ei sunt mult mai atenți, mult mai dornici să acumuleze informații noi (precum un burete) și se uită la noi ca la Soarele lor, văzând atât lucrurile pe care am dori noi să le vadă, cât și pe celelalte pe care credem noi că nu le văd. Mai mult, ne amăgim cu gândul că ei învață în principal din limbajul nostru verbal, când de fapt, limbajul non-verbal este cel care spune atât de multe despre fiecare dintre noi și, conștienți sau nu, copiii recepționează toate “mesajele” noastre. Așa că e în van să credem că dacă spunem lucrurile corecte și facem lucrurile corecte în prezența lor, asta va fi de ajuns pentru a-i ajuta pe ei să devină niște cetățeni exemplari. Nici pe departe. Și cel mai evident se vede asta atunci când observăm vreun tic enervant de-al nostru sau vreun defect pe care îl credeam bine ascuns cum se manifestă la ei. Trebuie să înțelegem că indiferent cum suntem în viața de zi cu zi, pentru copiii noștri noi suntem niște VEDETE. Vedete pe care ei vor dori să le copieze până în cele mai mici detalii. Așa că atunci când devii părinte mi se pare un moment foarte bun să începi să te gândești dacă nu ar fi bine să mai renunți la unele obiceiuri sau la un limbaj despre care știi și tu că nu sunt chiar în regulă.
4. Nu putem fi obiectivi când vine vorba de copiii noștri. Și nici n-ar trebui. Fiecare dintre noi simte nevoia validării, fiecăruia îi place să fie apreciat, așa cum aproape fiecare știe atunci când a zbârcit-o. Și mai ales atunci avem nevoie de încurajări, nu de amenințări sau de pedepse sau să ni se spună că suntem proști. Când vine vorba de copiii noștri, sunt atâția alții care vor face ultimele lucruri descrise. Cred că măcar noi trebuie să îi vedem extraordinari când sunt doar mediocri și nu foarte răi când sunt o dau în bară rău de tot. La noi trebuie să știe că pot veni când le e mai greu și când nu găsesc alinare îl altă parte, căci pentru noi ei sunt minunați orice ar face. Cu siguranță nu e corect, dar e uman. Cu toții simțim că suntem mult mai îngăduitori cu o tâmpenie făcută chiar și de un cunoscut, în comparație cu cineva pe care nu-l cunoaștem, caz în care suntem primii care țipăm că omul a greșit. Așa și cu copiii noștri: sigur că greșesc, sigur că nu sunt perfecți, sigur că știm că nu e așa cum simțim, dar eu sunt de părere că ar trebui să acționăm mai des cum simțim, și nu cum ar trebui când vine vorba de ei. Sigur, explicându-le apoi, când situația s-a calmat, ce și unde credem noi că au greșit. Dar nu atunci, nu când toată lumea este cu emoțiile la cer. Atunci trebuie să fim de partea lor! Sau, cel puțin noi alegem să fim de partea copilului nostru.
5. Greșeli facem cu toții. Important este să ni le recunoaștem și să vorbim despre ele. Am făcut la greșeli și tâmpenii în ultima săptămână, ca părinte, de nici nu le mai știu pe toate. Ce să mai zic de ultimii 6 ani și ceva? Și o să mai fac multe, multe de tot. Nu asta mi se pare grav. Grav mi s-ar părea dacă nu mi le-aș recunoaște și dacă nu le-aș recunoaște în fața copilului. Nu e ok doar să știu eu că am greșit și să consider că asta e de ajuns pentru a merge mai departe în relația cu el. Căci el ar putea rămâne cu impresia că a făcut el ceva greșit. Sau că acel comportament al meu e unul ok. Nu știu să fie trei cuvinte mai grele de pronunțat în lmba română ca Îmi pare rău sau Îmi cer scuze. De multe ori când le zic, simt că parcă se rupe ceva în mine și până să le zic mă foiesc și mă coiesc enorm. Dar și după ce le-am zis și simt că cel din fața mea, copilul meu sau oricine altcineva, mi-a acceptat scuzele, mă simt eliberat. Și, când vine vorba de copii, probabil că așa se simt și ei, când li se confirmă că nu ei au greșit și când văd un adult admițând că poate greși. Acceptarea responsabilității (atât pentru chestille bune pe care le facem, dar în aceeași măsură și pentru tâmpeniile pe care le facem) mi se pare una din cele mai mari calități ale unui individ. Să fii în stare să spui Băi, am greșit pentru că…. oricând greșești, demonstrează că ai înțeles ceva din viața asta, cel puțin din punctul meu de vedere.
6. Copilul tău nu este varianta “Tu 2.0”. Dacă ar trebui să aleg doar un lucru pe care să-l fi înțeles ca tată, acesta este, de departe! Dacă ești părinte, știi cât de complicat este nu doar să înțelegi, dar și să acționezi conform acestui principiu. Dacă nu ești părinte, gândește-te la tine, copil, și la ai tăi. Mi se pare că este de datoria mea să-i arăt o cât mai mare parte din această lume copilului meu, cu bunele și relele ei. Să-i povestesc despre ea, despre lucrurile care-mi plac și cele care-mi plac mai puțin sau deloc. Și apoi să-l las pe el să-și facă alegerile Lui și eu să fiu acolo lângă, indiferent dacă voi fi de acord cu una sau alta dintre alegeri. E atât de ușor să încerci să-ți realizezi visele sau să-ți îndrepți greșelile pin copilul tău, în aceeași măsură în care mi se pare atât de nociv acest lucru. Nu-i naștem pe copii pentru noi și în niciun caz pentru a ne răscumpăra noi greșelile sau pentru a avea o a doua șansă la orice și-ar dori fiecare dintre noi. Avem însă privilegiul (dacă știm cum să acționăm) să avem niște locuri la “first class” în ceea ce înseamnă călătoria vieții lor. Cu tot ceea ce înseamnă “first class”-ul. Doar că orice am face și oricât am “plăti” ca să stăm acolo, n-ar trebui niciun moment să uităm că nu noi suntem piloții. Și că ei ar trebui să fie la manșă și să decidă când și unde vor să aterizeze sau să decoleze. Și să fim recunoscători că nu ne bagă la cală sau ne uită prin vreun aeroport, că se poate “întâmpla” și asta.
Fiecare dintre noi are propriul avion de condus și așa cum nici nouă nu ne place să se bage alții peste planul nostru de zbor, hai să nu ne băgăm nici noi peste alții. Chiar dacă ni se pare că știm noi mai bine. Nu știm, așa că hai să ne relaxăm, să comandăm niște șampanie și să avem încredere că tot ceea ce i-am învățat în nenumăratele “lecții de zbor” le va fi suficient pentru a-și găsi drumul. Oricare ar fi acesta.
Sursa foto: dadz.com
Follow
Send
❤️
Atât pot să mai zic. Că înghit în sec.