
A nins atât de frumos și suficient de mult ieri încât cărțile de geografie au trebuit să fie rescrise pentru a schimba forma de relief a Bucureștiului din câmpie în lac. Și nu un lac d-ăla mișto de vezi prin filme, de un albastru infinit prin care zburdă veseli peștii, de mai că-i vezi zâmbind. Nu, prieten al meu cititor, un lac mâlos, cu apă murdară și plină de lucruri la care nici nu vreau să mă gândesc.
E, în această atmosferă de basm de foarte proastă calitate, eu am decis – și eu nebun, n-am toate țiglele pe casă! – să-mi iau copilul și să mergem pe jos prin orașul nostru. Pentru păstrarea adevărului istoric, menționez că plimbarea noastră s-a derulat prin Sectorul 1 al Capitalei, aproximativ prin zonele adiacente Guvernului, deci nicidecum pe vreo străduță mai mărginașă sau vreun teren lăsat în paragină.
Măi, atunci când ninge – plouă în orașul ăsta îți poți da seama cât de bine este el construit și câtă atenție acordă firmele care repară trotuarele și străzile ideii de scurgere a apei către canalizări. Căci când vine vorba de scurgerea apei în orașul nostru, ea pur și simplu băltește. Zici că, de fapt, scopul tuturor celor implicați în administrarea străzilor este conservarea și dezvoltarea mormolocilor, căci la tot pasul (nu, adică la propriu, la fiecare pas) dai peste vreun ochi de apă mai întins sau mai extins, format în vreo crevasă a asfaltului, apă care va ajunge în canalizare atunci când eu voi vorbi fluent franceza, ceea ce nu cred să se întâmple în această viață.
Bun, deci plec eu cu copilul din casă spre școală. Copilul, fericit că ninge, deschide poarta și sare fericit în ditamai băltoaca, ce trona în fața casei. Nu pot spune decât: Să le dea Dumnezeu sănătate celor care au inventat încălțările impermeabile! Apoi, mergem noi ce mergem așa, mai mult, preț de vreo 20 de metri și dăm de apă. Adică nu de o băltoacă, de o apă care se întindea peste tot. Singura variantă de a nu intra în apă era să sar fraudulos gardul vecinului, ceea ce nu m-ar fi deranjat dacă nu aș fi remarcat țepii metalici care păreau să se uite la mine amenințător. Am zis să încerc adâncimea apei. Când apa mi-a ajuns la gleznă fără că talpa să atingă ceva, am zis că asta e, eu îmi arunc copilul. Nu la gunoi, animalelor, peste baltă. Că nu era foarte întinsă, mai mult de 1 metru jumate lungime nu avea. Nici copilul nu avea mai mult de 30 de kile, așa că atunci când m-am sforțat și l-am ridicat am auzit Poc…Poc! și când m-am uitat pe jos, am observat cum cele două testicole tocmai mi se rostogoliseră în apă. Da’ nu m-am lăsat! M-am încordat, l-am ridicat în aer și când am văzut cu coada ochiului o babă care se uita îngozită la mine în ceea ce părea probabil o tentativă de asasinat un minor, am trecut balta cu el în brațe. Partea bună e că el nu s-a udat. Partea și mai bună e că nici eu nu m-am udat peste genunchi.
Trecuți cu bine (ce termen relativ!!) peste această încercare, am luat-o pe trotuar agale. Mă rog, noi am încercat s-o luăm pe trotuar, dar mașinile parcate până în zidul blocurilor ne-a făcut imposibil acest lucru. Pentru cei care nu sunteți din acest oraș, încercați să vă închipuiți cel mai beat om pe care-l știți și cum ar merge el pe stradă. E, cam așa merg bucureștenii neturmentați în fie are zi: doi pași la stâng – ooooopa o mașină blochează drumul, virează scurt la dreapt – Au! ăla a fost un gărduleț care înconjura un copa – aaaaa, baltă! baltă! – sări! Sări! – nu sări acolo că e un rahat de câine, ăla care tronează din toamnă acolo – ooooooooo, vezi mașina, vezi mașina!!!! – ba nu, balta, balta!!!
Cred că v-ați făcut o idee. Avem însă noroc cu civilizația șoferilor din trafic. Căci atunci când n-avem loc de mașini pe trotuar, încercăm să ne strecurăm pe marginile străzilor. Aici se pot întâmpla două lucruri grozave:
1. Să treacă vreun bou șofer care știe că oricui îi place să fie stropit cu apă murdară de pe jos, din cap până-n picioare, mai ales dimineața, când merge spre muncă. Și să nu vrea boul șoferul să te dezamăgească.
2. Să treacă alt bou șofer căruia să i se pară că ești în pericol pe stradă sau mai degrabă că-l deranjezi pe el, să deschidă geamul și să-ți ureze o zi bună, menționându-i pe mama ta și nivelul ei de IQ, relativ scăzut după părerea boului șoferului, și pe o mare parte din familia ta, cea decedată, care și ea, cine știe cum, a contribuit la gradul tău scăzut de inteligență, conform euglenei șoferului drăguț.
Sigur, aș mai putea menționa și toți moșii și babele pe care îi întâlnești prin București (oare și prin alte părți??) care merg cu capul în pământ și drept înainte fără ezitare și care se supără tare de tot dacă ai ghinionul să te nimerești pe linia lor perfect dreaptă ce le unește casa cu locul unde trebuie să ajungă. Dacă intri în gura lor, nu te mai spală decât vreo ameobă vreun șofer care te stropește cu toată apa adunată în balta prin care trece el gonind și înjurând că sunt numai idioți și nesimțiți în trafic.
………..
Gata, acum pot să respir! Căci ziua de ieri a trecut, nu a mai nins – plouat, apele au început să se retragă, așteptând următoarea ocazie de a da un asalt asupra cetății, dacă ești suficient de filiform poți și să te strecori printre mașinile parcate pe trotuar și ziduri, deci totul e ok. Acum aștept doar cu nerăbdare să înceapă să-și facă apariția prietenii mei uzi și ușor tartinabili. Ați ghicit, mă refer bineînțeles la căcații de câine, aceste pete maro care rămân pe asfalt când dispare zăpada. Întotdeauna mi-am pus întrebarea ce-o fi în capul proprietarilor de câini când văd că ninge? Cred că ceva de genul:
– Mamă, să vezi acu’ ce economie fac, salvez vreo 2 – 3 pungi de strâns rahatul. Dă-l în căcat de Bitcoin, dacă ninge 2 luni, sunt milionar!
Nu, pe bune, gata, acum chiar am terminat! Așa cum zice și cântecul:
Vine, vine primă – vara,
Se usucă toată țara!
Sursa foto: http://adevarul.ro/
Aș vrea să nu știu despre ce vorbești… dar… ah, știu…
S-o dau tot pe cântec… „Noi în anul 2000/Când kkații n-or mai fi…”