Călin (Voivozeanu) și cu mine ne tot gândim de prin primăvară de ce să facem o alergare lungă pentru #spitalulcopiilor. Sigur, am putea s-o facem pur și simplu, dar ne-am dorit să avem și o motivație. Și am găsit-o! Dască în acest weekend reușim să strângem 2 tone de monede pentru spital, sâmbăta următoare, pe 19 septembrie, alergăm până la Ploiești.
Mai exact de la Arcul de Triumf din București și până la Lukoil-ul de la intrarea în Ploiești. Google Maps spune că sunt 50.3 km. Asta înseamnă că pe 19 septembrie, la ora 7 dimineața plecăm spre Ploiești la un pace de 6:30 – 7 min/km și ne propunem să ajungem acolo în jur de ora 13. Nu ne grăbește nimeni, nu ne așteaptă nimeni cu medalii la final, căci nu de asta alergăm.
Alergăm ca un semn de solidaritate cu toți copiii bolnavi de cancer. Sunt mulți și mulți dintre ei nu au bani sau nu au unde să se trateze corespunzător. Alergăm pentru a le trasnmite că nu sunt singuri în lupta lor și că, deși nu ne cunosc și nu îi cunoaștem, noi toți încercăm să îi ajutăm.
Și mai alergăm ca un semn de mulțumire pentru toți cei care au ales să se implice alături de Asociația 1 Leu în strângerea de fonduri pentru construcția primului centru medical independent de oncologie și hematologie pediatrică din România. Sunt foarte mulți deja și pentru că nu avem cum să le mulțumim fiecăruia în parte, alergăm în onoarea lor. 
Și nu în ultimul rând alergăm pentru noi. Alergăm cătinel-cătinel până la Ploiești, indiferent de vreme, de cât de obosiți vom fi sau de câte ori ne va veni să renunțăm (niciunul dintre noi nu a mai alergat o asemenea distanță). Căci cătinel-cătinel se va construi și acest spital. Nu e o floare la ureche, dar lucrurile frumoase în viață niciodată nu sunt. Și tocmai de aceea e important să lupți pentru ele și să nu te dai bătut.
Bogdan a zis că aleargă cu noi întreaga distanță. Mădălina a zis că ni se alătură pe parcurs. Sunteți bineveniți cu toții cei care vreți să vedeți cum e DN1 la picior, până la Ploiești sau doar o porțiune.
Dar, atenție! La final nu ne așteaptă nimic altceva decât bucuria de a fi alergat niște kilometri și de a fi încercat să ajutăm niște copii să ajungă oameni mari. E mult, e puțin? Asta doar fiecare dintre noi poate să răspundă.
Follow
Send
Leave a Reply