Cum l-am încurajat pe copilul nostru să-și recunoască fricile. Și cum asta l-a ajutat să și le diminueze.

Sâmbătă am mers cu Mark pentru prima oară în viața noastră la o sală de cățărat. În timp ce eu eram la recepție cu diferite formalități, omul de acolo m-a rugat să-l întreb pe Mark ce număr la pantofi poartă, ca să știe ce ciupici să-i dea. Uitând pe moment numărul, m-am întors să-l caut pentru a-l întreba. Sala asta are o zonă în care te poți cățăra doar dacă ești asigurat cu echipament specific și una în care te poți cățăra liber până la o înălțime mai mică și unde cazi pe niște saltele. Deci, mă uit după copil și îl văd cățărat până în vârful zonei “ușoare” adică pe la vreo 3 metri și ceva, am aproximat eu.
– Mark, cât porți la pantofi?
– 32! a strigat el după care s-a aruncat fericit pe saltea, căzând ușor contorsionat și ridicându-se imediat, râzând.
După vreo 20 de minute de plimbat prin zona ușoară, a vrut să se urce pe un perete “adevărat”. Și, ancorat de tatăl unui prieten, copilul meu s-a urcat, de la prima tentativă, până pe la 8,5m (din nou aproximarea mea). Și am și poza drept dovadă. S-a mai urcat apoi până când oamenii ăia aproape că ne-au dat afară pentru că închideau.

S-ar putea a acest lucru să nu fie nimic extraordinar. Pentru voi. Dar pentru Iulia și pentru mine, fiecare cu fricile sale, multe, să ne vedem copilul de nici 6 ani, urcând până acolo din prima a fost un moment frumos. Ajungând acasă și povestind cu Iulia, la un moment dat o aud că-mi zice:
– Auzi, mai știi când Mark era mic și noi tot îi spuneam că e ok să-i fie frică și X-ulică ne spunea că să nu–i mai zicem așa, c-o să iasă un fătălău?

Da, mi-am adus aminte. Și nu doar X-ulică, ci mulți alții ne priveau cel puțin circumspect când Mark nu avea curajul să facă una sau alta și noi îi spuneam:
– Pare că ți-e frică.
– Da.
– Să știi că nu trebuie s-o faci, e în regulă. O s-o faci când altă dată.
– Dar aș vrea s-o fac.
– Atunci fă-o.
– Dar mi-e frică.

Și tot așa. Uneori își făcea curaj și încerca. Alteori, nu. Dar niciodată, NICIODATĂ, nu l-am forțat să încerce ceva atunci când îi era frică, chiar dacă asta însemna, de exemplu, săritul unui gard de doar 10 cm înălțime.
Și, dacă mă gândesc bine, au fost mai multe chestii pe care le-am făcut sau nu le-am făcut:

1. Nu am râs niciodată de el când nu i-a ieșit ceva sau când i-a fost frică să încerce ceva.
2. Nu l-am forțat niciodată să facă ceva doar pentru că Asta fac copiii curajoși sau pentru că Gigel a reușit, ce?, tu ești mai fraier ca el? sau pentru că Hai, moșmonditule, că râde lumea de tine!
3. Întotdeauna i-am luat apărarea în fața altora când nu a vrut să facă ceva, indiferent cât de simplu părea acel ceva.
4. L-am întrebat mereu dacă îi este frică și i-am spus că acest lucru e normal.
5. I-am povestit amândoi, cu fiecare ocazie ivită, despre fricile noastre și cum e absolut normal să îți fie frică.

(Aproape pe lângă subiect: săptămâna trecută am fost la expoziția “Venin” de la Antipa unde o reporteriță de la Prima TV l-a intervievat pe Mark și întrebându-l dacă îi este frică de șerpi el a răspuns că nu, dar că mie îmi este foarte, foarte frică de ei. Le-a zis de vreo trei ori cât de frică îmi este mie. Și avea dreptate copilul. ☺ )

Ce urmări/efecte au avut aceste comportamente ale noastre? Mark este în continuare un copil cu frici, ca orice alt copil. Dar:
1. Are mult mai puține sau de intensități mai mici decâ au mulți alții de vârsta lui. (și infinit mai puține și mai mici decât aveam eu)
2. Înțelege că a-ți fi frică nu ar trebui să te oprească să faci lucruri. Și, în continuare, unele chestii le face și altele nu, spunând că îi este prea frică.

Iar noi, părinții lui? Stăm tot mai des cu inima în gât când îl vedem cocoțat pe nu știu unde sau jucându-se cu vreun câine imens și necunoscut. Și, da, sunt momente când el ar vrea să încerce ceva și noi nu-l lăsăm, spunând că ne este prea frică sau că riscul este prea mare. Nu-i convine, ceea ce în cazul copilului meu înseamnă multe pufnituri, priviri ucigașe și foarte multe Ești cel mai rău tată din lume!. Dar cred că undeva, în capul lui, știe că avem dreptate. Am învățat, unii de la alții, să avem încredere în noi și în celălalt.
Și, foarte important, am mai învățat că fricile unui om nu sunt și n-ar trebui să fie vreodată și fricile altuia, chiar de îți este copil. Și dacă tu nu ai curaj să faci ceva, asta nu înseamnă că n-ar trebui să-l lași pe copil să încerce.

Când s-a dat jos sâmbătă de la ei 8,5 metri escaladați, știți are a fost primul lucru pe care mi l-a zis Mark?
– Tati, m-ai văzut!?!? Mi-a fost o frică, dar nu m-am lăsat!
– Te-am văzut, iubitule! Mie nu mi-a fost așa frică, pentru că te știam în siguranță, dar am fost foarte mândru de tine. Și să știi: eu nu cred că aveam curajul să mă urc până acolo din prima!
– Știu, tati, știu. Tu și mami sunteți mai fricoși.
– Așa e, dragoste.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*