Vedeta

Era o dimineață urâtă de februarie. Un frig, umed din cauza ceții, îți intra în piele, cerul era complet acoperit de nori iar copacii cu ramurile goale erau de-a dreptul dezolanți. O zi mohorâtă, cam cum mă simțeam și eu. Aveam o perioadă obositoare la birou, nici nu prea dormisem bine în ultimele nopți. Eram ca în proverbul ăla “la omu’ sărac îi cade și ceasu-n căcat”. Și mai și arătam ca atare. Nebărbierit de vreo 10 zile, cu haine mototolite și închise la culoare. O “arătare” care nu-și dorea decât ca timpul să treacă mai repede ca să mă pot băga în pat, mai ales că ziua nu se anunța mai bună ca cele dinaintea ei.
Tocmai ieșisem de la Pain Plaisir și mă pregăteam să-mi savurez croissant-ul, moment ce mă așteptam să fie unul din cele mai bune ale zilei. Mergând pe stradă am văzut venind din față o domnișoară înfofolită și zgribulită și ea. Dar când și-a ridicat privirea, mi-a zâmbit. Timid cum sunt, i-am zâmbit și eu, apoi am lăsat privirea-n jos. Vineri de poveste scurta-FB cover
Dar ca orice alt specimen de teapa mea (avem și o denumire oficială în DEX: bărbat), după ce tânăra a trecut de mine, mintea mea a luat-o razna: Bravo, tată! Încă îți mai zâmbesc fetele pe stradă. ȘI într-o zi când arăți așa…îți dai seama dacă te vedea la sală în timp ce erai cu mușchii umflați. (Doamnelor, nu încercați să întelegeți acest pasaj…e ca și cum ar trebui să întelegem noi de ce trebuie să vorbiți cu prietenele voastre câte 3 ore. În fiecare zi)
Cum mergeam așa pe stradă cufundat în dialogul cu mine însumi, simt cum din spate mă trage cineva de mână. Mă întorc s-o văd pe domnișoară. Care, cu un zâmbet ingenuu mă întreabă:
– Nu vă supărați, dumneavoastră nu scrieți pe blogul acela?
O dată ce am auzit aceste cuvinte, s-au întâmplat concomitent următoarele lucruri: în primul rând cred ca pe loc am crescut vreo 3 centimetri în înălțime pectoralii s-au umflat într-un reflex condiționat , precum câinele lui Pavlov, iar ceea ce mie mi s-a părut un zâmbet cuceritor mi-a înflorit pe față.
– Ba da, eu sunt. Sc…
În același timp cu răspunsul meu, a continuat și ea:
– Ortodoxia salvează România punct ro.
– …riu….Stai, ce?
– Sunteți parintele Pamfile!
Când am auzit asta, s-au întâmplat concomitent următoarele: m-am gârbovit instantaneu, pierzând vreo 5 centimetri în înălțime, pectoralii mi s-au dezumflat și mi-a ieșit la înaintare burta, iar buzele mi s-au blocat într-un rictus oribil.
– Nu, nu sunt!
– E, cum nu? N-ati zis că scrieți?
– Ba da. Dar eu scriu pe Cel mai Bun Tată punct ro.
S-a uitat la mine neîncrezătoare:
– Ce-i tâmpenia asta?
– Bl…blogul meu, am zis eu rușinat.
Iar s-a uitat la mine mustrător, ca și cum vroiam s-o păcălesc și a zis scurt “Nu!”. Apoi a continuat:
– Mi-a plăcut la nebunie ultima postare, cea cu parabola luminii și cum a reușit Isus să ne scoată din întuneric…
– Domnișoară, am încercat eu s-o opresc.
– …iar comparația slujbei de vecernie cu o poveste…
– DOAMNĂ! am mai zis eu o dată și din felul în care s-a oprit mi-am dat seama că țipasem din toți rărunchii. Nu am scris eu asta!
– Atunci cine?
– Din ce-mi povestiți, probabil că parintele Pamfile.
– Păi nu sunteți dumnea…
– NU!
Și-a pus mâinile în șolduri, s-a dat doi pași în spate și m-a scanat din cap până în picioare.
– Ia dați-vă căciula jos!
Până aici! a fost în capul meu. În timp ce-mi dădeam căciula jos, bineînțeles.
– Mda..adevărul e că nici nu prea semănați. El are părul foarte lung. Și alb. Și barba deasă. Dumneata ești doar foarte neîngrijit.
– Îmi pare rău! am zis eu încercând să fiu ironic, dar dându-mi seama că a sunat exact ca o scuză.
– Dar totuși te știu de undeva, a continuat ea. Unde ziceai că scrii?
– Pe Cel Mai Bun Tată punct ro.
– Tu ți-ai ales numele ăsta? m-a întrebat plin de reproș. Și ce scrii acolo?
– Păi despre cum e să fiu tată, chestii care mie mi se par amuzante. A, și mai încerc să-i ajut pe alții. Apoi, parcă având o epifanie, am continuat: știți, am apărut de curând la televizor, poate acolo m-ați văzut…
Chipul i s-a luminat dintr-o dată:
– Da! Da! Așa e! Ce frumos ați vorbit!
– Da? Mă rog, mie mi s-a părut că…
– Acum mi-aduc aminte…vă urmăresc în fiecare duminică dimineața pe Trinitas..sunteți Diaconul Eustațiu. Ce temă frumoasă v-ați ales ultima oară!
Am oftat prelung și m-am predat:
– Așa e, domnișoară! Eu sunt! Mă bucur că vă plac emisiunile mele! Sper să mă urmăriți și duminica asta. O să fie o temă și mai interesantă!
– Ah, cât mă bucur! Despre ce?
– Despre oamenii care îl au pe dracu-n ei și îi hăituiesc pe alți oameni.
Mi s-a părut că văd o sclipire malefică în ochii ei:
– Abia aștept!

Ne-am reluat fiecare drumul său, în direcții opuse. După vreo douăzeci de pași, încă nevenindu-mi să cred că tocmai trăisem acea întâlnire m-am întors să o mai privesc o dată. Dispăruse. M-am uitat în stânga și-n dreapta și cum nu am văzut pe nimeni, am ridicat ochii în sus și am zis cu voce tare:
– Nu cred că ai cum să mă auzi. Dar dacă o faci, trebuie să recunosc că a fost o glumă bună de tot!

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*