Testamentul

În sfârșit murise. Asta gândeau cu toții. Mulți dintre ei plângeau. Nu de tristețe, ci de bucurie, pentru că nu sperau să mai prindă ziua asta. Bătrânul părea să fie Nemuritorul în persoană. Murise la 97 de ani. De fapt, mai corect spus este că trăise 97 de ani. Nimeni nu-și aducea aminte să-l fi văzut vreodată bolnav. Să-l fi văzut la pat, doborât de vreo boală. Trăise intens și murise subit. 
Și le făcuse tuturor viața un coșmar. Tuturor! Indiferent că îi fuseseră soții (3 la număr), copii (7), nepoți (19), strănepoți (8) sau stră-strănepoți (2), toți avuseseră de suferit de pe urma lui. Sau cel puțin așa ziceau ei. Îl considerau un tiran. Un zgârcit care îi sclavagea doar pentru a-și mări avuția. Un singuratic care nu de puține ori le spusese unuia sau altuia că “îl încurcau”. Unii din familie muriseră înaintea lui. Alții se luptaseră să supraviețuiască doar pentru a savura această zi. Nu, asta era o minciună. Se luptaseră să supraviețuiască sperând să primească o parte cât mai mare din moștenire.

De fapt, nici nu conta cât era partea fiecăruia. Pentru că averea lui era atât de mare, încât simpla mențiune în testament ar fi însemnat intrarea oricui în orice top de bogătași. Iar el le spusese toată viața că are de gând să lase toată averea în familie. Bine că nu spusese “celor dragi”, că asta ar fi însemnat că nici unul dintre ei n-ar fi avut o șansă la vreun ban. Îi muncise, îi umilise, îi amăgise toată viața lui. Dar în rarele momente de slăbiciune, obișnuia să le spună:
– Nu vă mai plângeți atât, că vouă vă las totul! Că pe alții n-am, deși când mă uit la voi, tare mi-aș dori asta!
Ăsta era felul lui de a le spune ceva frumos. Acum, venise momentul ca fiecare să cash-uiască anii lungi de teroare.

Erau cu toții strânși în biroul lui imens din casa de la oraș. Peste 30 de oameni nerăbdători să-și primească premiul binemeritat: femei, bărbați, copii, tineri, bătrâni. Chiar și cățelul decedatului, un bichon maltez, bătrân și el, se așezase într-un colț, simțind parcă momentul solemn la care urma să asiste.
Paul, avocatul său dintotdeauna și probabil singurul prieten pe care îl avusese în toată viața lui intră în cameră. Era doar cu câțiva ani mai tânăr ca decedatul și singurul care astăzi era trist. Îi fusese un prieten fidel cu care împărțise multe de-a lungul vieții, și bune și rele. În același timp se simțea revoltat când se uita la fețele celor prezenți în cameră. Vrăbiuțele timide de până mai ieri se transformaseră în niște vulturi hulpavi care nu mai aveau răbdare să-nceapă să se înfrunte din “carnea” mortului.
Moarte prietenului său îl luase prin surprindere. Întotdeauna simțise că mai aveau timp: timp să stea la povești, să joace o partidă de șah sau să facă o plimbare lungă în parc. Dar mai ales timp să schimbe testamentul. I-l întocmise acum 10 ani, doar ca să scape de gura lui și de atunci nu trecuse o zi în care să nu își dorească să îl modifice. Iar acum era prea târziu.
Se așeză la biroul fostului său prieten, își deschise încet servieta, își puse ochelarii pe nas, își drese glasul și le spuse:
– Acesta este primul și singurul testament pe care Vasile l-a întocmit vreodată. Este de acum 10 ani, dar niciodată de atunci nu mi-a mai vorbit de el sau nu mi-a spus cum că ar vrea să-l modifice, ceea ce îmi dă convingerea că într-adevăr exprimă ultimele sale dorințe. Își mai drese o dată glasul, ridică foaia și începu să citească:

Eu, Vasile P. Geambașu, aflat în deplinătatea facultăților mintale și în prezența unui avocat declar, conform legii…..

– Aici urmează cam o pagină de chestii juridice, cu care nu o să vă plictisesc, zise Paul. Apoi adăugă încet, ca pentru sine: că vă văd nerăbdători!

Toată viața mea am muncit ca să fac bani. Mi-au plăcut banii mai mult decât oamenii. Cu o excepție. Pe care am ținut-o secretă până azi. Așa că am hotărât să-mi las întreaga avere singurului om pe care l-am iubit în această viață, avocatul Paul Moșescu.

Liniște. Apoi o bufnitură. Cineva leșinase. Paul suspină adânc și își ridică privirile către ei. Ei nici măcar nu respirau. Erau consternați. Moșul găsise o modalitate să îi umilească și de sub pământ. Fiecare în parte se simțea trădat de acest avocat bătrân și homosexual.
– Mereu am bănuit ceva, zise una dintre fostele soții. Prea îi plăcea să-și petreacă timpul cu tine.
– E dezgustător! Plus că nici gândul că și-a tras-o cu tine nu mă încântă, adăugă una din fetele decedatului.
– Adică ei doi se…..??, întrebă una dintre strănepoate pe mama sa.

Paul își ridică ochii de la ei către tavan, își scoase ochelarii și zise cu voce tare:
– Ai să-mi dai o bere! Ține-o la rece până ajung și eu. N-a leșinat decât unul, nu cel puțin 4 cum ai zis tu.
Apoi își puse ochelarii înapoi și continuă să citească:

Hahahaha! Ce v-am păcălit! Nu sunt nici homosexual și nici nu i-am lăsat vreun ban lui Paul. N-aveam cum. Pentru că i-am lăsat pe toți bichonului!

Acum, da! Se auziră 6 bufnituri. Paul zâmbi și se uită din nou în sus: erau la pace.

Follow

Send