Nu cred să fie român care să nu-l știe pe Lucian Mîndruță. Cei mai bătrâni (adică cei de vârsta mea sau mai mari) îl cunosc de la televizor. Cei mai tineri îl știu de pe internet, unde s-au lovit, la vreun moment dat, de o postare de-a sa. Căci, pe social media, Lucian scrie enervant. Uneori enervant de bine, alteori doar enervant. Dar sunt puține postări de-ale sale, dacă sunt, care să te lase indiferent. Iar o discuție cu Lucian, tatăl, chiar că este o raritate, dacă nu este cumva o premieră. Și tot cu foarte multe chestii interesante în ea:
A.Z.: Cine este Lucian, tatăl Andreei, al lui Matei și al lui Mihai?
L.M.: Personajul care de obicei lipsește, care e cerut dar apare mai greu, mai rar, mai târziu. E cetățeanul cu care se fac planuri, în general, pentru vacanță și pentru seara târziu sau pentru weekend, câteodată. Adică, nu e tatăl care la un moment dat spera el să ajungă, să devină. Nu, nu e ăla!
E un tată….nici măcar în devenire. E un…semi-tată, dacă vrei.
A.Z.: Cum se închipuia el însuși ca tată și cât de diferit este acum?
L.M.: Atunci când mă gândeam că o să am copii, mă gândeam că o să vorbesc mult mai mult cu ei, că o să le povestesc mult mai mult din experiența mea, din ceea ce cred, din ceea ce simt. Ei bine, nu! Există bariere mari de comunicare, e destul de dificil să vorbești cu copiii. Și mai ales când ai și o viață profesională care nu se poate termina atunci când ai ieșit pe ușă, în cazul meu job-ul ăsta e forever, e tot timpul, e parte din mine, mă pomenesc fiind jurnalist și acasă, gândindu-mă la story-uri, gândindu-mă la ce am mai scris pe Facebook și pe blog. Și asta cumva ia timp de la familie și mă simt și foarte vinovat.
Ce să mai, trăiesc drama obișnuită a românului care muncește mai mult, nu decât ar trebui, că ar trebui să muncim cu toții mai mult și mai eficient, dar mai mult decât e programul de lucru.
A.Z.: Și simți că din acest motiv compensezi în vreun fel care nu e ok, gen jucării….
L.M. Da, am compensat cu tone de jucării, am compensat cu tone de mașinării, de gadget-uri: au fost toate gadget-urile când au apărut în casă și n-a fost bine, pentru că de fapt cel mai important gadget din viața copilului tău ești tu!
N-ai o scuză și nu te poate înlocui un gadget. Nu face decât să dea copilului o viață mai degrabă lipsită de căldură gadget-ul, e un fel de a-ți ocupa mintea și timpul, dar nu-ți umple sufletul…Din păcate.
A.Z.: Povestește-mi un pic despre cei 3 copii: lucruri care le plac și care nu le plac?
L.M.: Andreea acum e mare, a plecat de acasă, anul ăsta cred că se și mărită. 
Ce îi place? Îi place să câștige pe cont propriu acum, o văd că-i place să se descurce, să dea lecții unora mai bătrâni ca ea (râdem)…
A.Z.: Nu dăm nume…
L.M: …mda. Ce nu-i place? Nu-i place să i se spună că trebuie să mai citească. De fapt, niciunul dintre copii nu suportă când mai vin eu din când în când Și, voi ce-ați mai citit? Asta nu le place deloc! Sau poate să fie și mai rău: Uite cartea asta, te rog s-o citești! Cumplit este De ce n-ai citit cartea?
Sunt diferite grade de neplăcere legate de citit la mine în familie.
A.Z.: Și băieții?
L.M.: Băieților nu le place să spui că n-au voie fast food azi. Nu le place când le faci program cu prea mult sport – bicicletă.
Nu le place când vii târziu și ești morocănos. Aici, nu, nu le place de mine în situația asta și eu vin de obicei târziu și morocănos.
Și ce le place? Le place familia! Copiii noștri se simt bine împreună cu toată lumea, la o masă. I-am învățat chestia asta și au rămas cu asta în minte, știi?
Și ăsta e cel mai bun lucru care li se întâmplă: să stăm cu toții împreună, într-un weekend, pur și simplu să stăm și să vorbim.
A.Z.: Și băieții sunt diferiți tare între ei?
L.M.: Da. Complet. E un set complet diferit de gene. Cum s-au recombinat ele, pentru că avem unul, cel mai mare, care e mai calm și mai sfătos, iar cel mic e mai nervos și mai iute vărsător de sânge. 
Depinde cum s-a combinat Sudul, care e reprezentat de mine și Nordul, reprezentat de soția mea. Adică unul e mai pe Ștefan cel Mare, unul e mai pe Dimitrie Cantemir (râdem).
A.Z.: Ce părere ai despre viitorul ginere?
L.M.: E foarte muncitor, sunt foarte mulțumit. Întâmplător l-am cunoscut la yachting, e foarte bun în sportul ăsta și și-au făcut amândoi, împreună cu fata mea, un business în domeniul ăsta, așa că eu ca socru mic, al doilea socru mic pentru că Andreea are 2 tați, eu sunt mulțumit că mă mai ajut cu cineva la barcă (râdem), la echipaj, la expediții, atunci când e cazul, la regate, mai am pe cineva acolo. Deci e bun, e foarte bun, e o soluție bună pentru familie.
A.Z.: Ai simțit vreodată o diferență majoră între a fi tată „plin”, să-i spunem, și tată „surogat’?
L.M.: Cred că e mai multă responsabilitate ca tată „venit” o dată cu căsătoria mamei. Un tată din ăsta, care vine în viața copilului când copilul e destul de mare (la noi a fost 8 ani) și care nu vrea să ia locul tatălui biologic în sufletul copilului pentru că și el are aceleași drepturi și nevoi, și știm că nu e bine să iei copilul din viața părinților, tatăl ăsta are un job mai greu, adică el n-are dreptul biologic de a fi simpatizat, trebuie să lupte pentru acest drept. Nu e chemarea sângelui, și aici e mult mai complicat și mai greu.
Nu știu dacă am fost și aici bun de ceva, îți spun, eu ca tată nu sunt mulțumit de mine. Sunt mulțumit de mine doar în calitate de copil al părinților mei (râde), dar în calitate de tată al copiilor mei…hm…nu…semi.
A.Z.: Dar de ce nu faci ceva să schimbi asta, dacă nu ești mulțumit?
L.M.: Asta e foarte dificil, pentru că asta ar însemna să mă schimb eu…
A.Z.: Și nu vrei sau…?
L.M.: Sunt prea bătrân să mă mai schimb eu. Încerc în fiecare zi să mai schimb lucruri, dar se strică în altă parte (râdem). Încerc…îmi dau seama că au nevoie de mine…și eu am nevoie de ei, nu aș putea fără copiii mei și încerc în fiecare zi să aduc mai puțin facebook și mai mult suflet în casă, pe măsură ce pot.
A.Z.: Ești una dintre personalitățile mediei sociale din România…
L.M.: Asta nu e un statut permanent, asta se schimbă în fiecare zi.
A.Z.: Ok, în ultimii ani, ești una dintre prezențele constante, cu păreri pertinente…
L.M.: Sau stupide. Depinde de cine citește. N-am o apăsare că trebuie să fiu genial zilnic sau că trebuie să am dreptate mereu. Dar am senzația că trebuie să vorbesc.
Eu am intrat în jurnalism ca să vorbesc, am vorbit după script foarte multă vreme, am vorbit după prompter foarte multă vreme, m-am bâlbâit de pe prompter și acum am descoperit plăcerea vorbitului liber, plăcerea fluieratului în biserică sau pe câmp și e o pasiune asta, adică nu vorbesc acolo pentru că îmi doresc bani (nici nu se poate monetiza Facebook-ul) sau pentru că îmi doresc celebritate, pentru că așa cum spuneam asta e o treabă care ține foarte puțin, astăzi ești, mâine ești la Ploiești în Facebook.
Nu, pur și simplu mă bucur să stau de vorbă cu oamenii și să le spun ce cred. Și mi se pare că eu cred lucruri câteodată interesante și dacă și ei cred treaba asta, am așa o mică bucurie.
A.Z.: Dar ți se pare că acest statut efemer de personalitate a social media poate constitui o presiune pentru copiii tăi?
L.M.: Da, este, este. De exemplu ei nu vor să-i dau pe Facebook la mine, pentru că sunt prea mulți oameni și mai intră și la ei, și mai intră și unii ciudați, și mai intră și oameni care vorbesc urât.
În general nu prea cred că mă citesc pe Facebook tocmai pentru că, totuși, pentru un copil să vadă dezbaterea care e acolo, inclusiv asupra ideilor mele, cred că poate să fie pe alocuri traumatizant, poate să fie neplăcut. Și atunci nici nu le recomand să citească. Mai degrabă le recomand blogul, dar nu-i oblig să mă citească.
A.Z.: Ești diferit atunci când ești pe Facebook și pe blog, față de atunci când ești cu copiii tăi?
L.M.: Da. Pe Facebook și pe blog nu pot fi niciodată suficient de onest. Nu pot fi niciodată suficient de „true to my beliefs”. Nu pot fi niciodată atât de adevărat, de autentic pe cât îmi doresc pentru că asta ar însemna să rănesc sentimentele unora și nu pot să fac asta, nu e frumos. Și ar însemna să zdruncin convingerile altora, și iar am descoperit că nu e frumos.
Și atunci pe Facebook și pe blog e o versiune mai puțin acidă și mai puțin nonconformistă a mea. Eu cred despre oameni și despre România lucruri diferite, în anumite privințe, decât ceea ce pot să scriu. Nu cu mult diferite, un pic mai departe față de ceea ce scriu, mai dure.
Mă autocenzurez, îmi pun un filtru, pentru că oamenii nu-și doresc întotdeauna adevărul, își doresc de obicei adevărul lor. Și adevărul meu e diferit de adevărul celorlalți, în multe privințe cu mult. Dar totuși încerc să-l spun. Filtrez din el, dar nu inventez, mai pun un pic de apă în diluant…
A.Z.: Nu e cea mai bună comparație în ziua de azi…(zâmbim amândoi)
L.M.: Ba da, e foarte bună. Mai pun un pic de apă în dezinfectant și îl pun la vânzare acolo și văd ce bacterii omoară.
A.Z.: În schimb acasă reușești să fii autentic…
L.M.: Acasă, da, încerc să le spun lucrurile pe care le cred despre lumea în care trăim, să-i pregătesc. Ele sunt în general mai negative decât le spun pe blog. Am în general o părere mai proastă despre lume decât o scriu.
Încerc să le spun lucrurile pe care le cred eu adevărate despre istorie, despre filozofie, despre știință și despre religie, pe care nu le poți spune întotdeauna pe blog ca să nu îi ofensezi pe oameni. Și atunci copiilor mei le spun pentru că vreau să las această moștenire a onestității intelectuale, măcar în familia mea. Asta cred că trebuie să fac.
Multe din lucrurile pe care le spun lor contrazic ceea ce învață la școală, dar o fac. În special la română și la istorie. Eu le spun lucruri cu totul diferite: ierarhiile mele în privința poeților, a scriitorilor, a prozatorilor, a criticilor sunt complet diferite față de cele ale manualului de română. La fel și în cazul istoriei, am niște versiuni personale care provin din studiul altor cărți de istorie scrise despre români, dar de alții, nu de naționaliștii noștri care au teoriile lor, obsedați de tot felul de lucruri care trebuie puse în cartea de istorie ca să ne facă să ne simțim mai bine și mai mari decât părem.
Eu încerc să îi învăț adevărul. Cât am reușit să-l înțeleg eu, că nici eu nu-l știu pe tot.
A.Z.: Cu băieții încerci să stabilești niște limite în folosirea gadget-urilor?
L.M.: Nu, nu există limite. 
De niciun fel. Încerc să-i duc cu binișorul…sunt un tată slab, cu adevărat. Încerc să-i duc cu binișorul spre zona asta de citit, timp afară cu bicicleta. Câteodată mai reușesc, dar nu înseamnă că au o restricție anume.
A.Z.: Dar îi vezi mult prea dependenți de ele?
L.M.: Nu! Și calculul meu e foarte simplu: aș vrea ca până la 14 ani să se joace toate jocurile din lumea asta, să treacă de toate dependențele…
A.Z.: Off sau online?
L.M.: Oricare, în special online, electronice. Să treacă de povestea asta cum am trecut și eu, la timp, astfel încât să poată face o facultate (râdem).
Așa mi s-a întâmplat și mie: am fost dependent în liceu și în anul întâi, doi, după care am reușit să-mi termin studiile. Pentru că știu că nu ai cum să eviți asta și cred că e importantă si pentru wiring-ul creierului nostru. Ei vor trăi într-o lume dominată de gadget-uri, nu poți să le ceri să trăiască ca niște Amish. Asta e viața, vreau să fie adaptați la lumea lor, mai degrabă decât să fie super citiți. Cred că e mai importantă adaptarea.
Supraviețuirea e a celor mai adaptați, spune Darwin, nu a celor mai puternici.
A.Z.: Revenind la social media, ești un tip care stârnește controverse. Faci același lucru și acasă?
L.M.: Da, și acasă. Dar îi încurajez și pe ei să stârnească controverse. Nu trebuie să fie ale mele, pot fi ale oricui. Oricum e mai controversat mesajul lor decât al meu, pentru că părinții răspund mai dur decât comentatorii pe Facebook, în general.
A.Z.: Și ce înveți de la ei?
L.M.: De la copii? Foarte multe lucruri. Învăț ambiția. Îi văd că învață mai mult decât am învățat eu la vârsta lor și mi se pare uluitor: Cum ăștia sunt copiii mei? adică eu care eram cam loază, așa, ei sunt cam tocilari (râdem), și învață și sunt mândru de ei. Învăț de la ei că poate e o soluție să fii bun în meseria ta și în ceea ce faci, din punct de vedere intelectual.
Și mai învăț toleranța. Vezi tu, ei au înghițit multe greșeli ale părinților lor, mai multe decât reușim noi să înghițim de la ei. Părinții, de obicei, fac mai multe greșeli decât copiii, dar noi nu realizăm asta. Și, de fapt, copiii sunt adevărații eroi aici, ei ne iartă mai mult, și avem nevoie să fim iertați mai mult decât am putea noi vreodată să-i iertăm pe ei.
A.Z.: Simți că faci aceleași greșeli pe care le făceau și părinții tăi cu tine?
L.M.: Nu, eu am avut o situație mai specială: părinți mei s-au despărțit când aveam vreo 3 – 4 ani, tatăl meu nu prea a fost prezent în viața mea și când a fost prezent, n-a fost prea des într-o manieră pozitivă. Mama, săraca, a muncit foarte mult. N-avea cum să facă greșeli cu banii, pentru că eram foarte săraci. Nu, sunt greșeli cu totul diferite cele pe care le fac eu.
N-am ce să-i reproșez mamei, ea n-a făcut nicio greșeală față de mine…niciodată. Și tatălui meu nu mai am ce să-i reproșez, pentru că a murit, deci, nu mă raportez foarte mult la experiența mea de copil când vine vorba de copiii mei, deși ei se plâng că le zic Uite, pe vremea mea, eu citeam sau ieșeam cu bicicleta mea…da, asta se mai întâmplă.
A.Z.: Dar pici în capcana de a le reproșa lucruri gen Uite, tata nici măcar nu a fost prezent, și eu sunt de câte ori pot, bla, bla, bla?
L.M.: Da, le mai reproșez, de exemplu, când nu au chef de bicicletă și eu am chef și îmi iau timp de la prezentările pe care probabil că ar trebui să le scriu în fiecare zi, le mai reproșez treaba asta.
Dar în general nu prea le aduc aminte de părinții mei, n-am de ce. Sunt experiențe complet diferite, ei nu trăiesc într-o casă monoparentală, deci nu prea am ce să le zic…n-avem povești comune.
Le mai povestesc din când în când, pentru amuzament, cât de săraci eram în comunism, că totuși vreau să-i educ de dreapta. Vreau să le explic că Statul nu e o soluție, socialismul nu e o soluție, piața liberă e și să-ți vinzi abilitățile tale pe piața liberă e cea mai bună soluție ca să ajungi departe în viață. Nu să ceri cuiva, nu să votezi pentru subvenții sau măriri de salarii, toate astea sunt prostii.
Le explic că singurele lucruri pe care poți să-ți clădești o viață mai bună sunt voința și efortul tău, punct. Să nu ceri nimic nimănui, cam asta-i filozofia pe care mergem.
A.Z.: Dar crezi că pot să cuprindă în vreun fel ce-am trăit noi? Pentru că eu îți spun din experiența mea: trăind revoluția la 11 ani, atunci am realizat ceea ce-mi povesteau părinții sau bunicii despre război. Neavând o chestie directă cu care să te raportezi, e mai greu. De aceea mi se pare că pentru copii este pur și simplu inimaginabil ce am trăit noi. De exemplu când povestim despre cele doar două ore de program la televizor. Ți se pare că pentru ei e doar o altă poveste sau sunt curioși să afle cum era?
L.M.: Sunt curioși, dar nu e numai istoria asta pe care vor s-o asculte. Ai mei au fost multă vreme pasionați de Al Doilea Război Mondial: erau multe documentare pe Discovery, și-au luat și multe cărți despre asta.
Am avut și perioada în care am fost pasionați de Războiul Rece, de anii ’50 – ’60, de muzica, de filmele de atunci, de politica americană, mă mai întrebau și de Ceaușescu.
Nu suntem cantonați în trecut, dar nici nu încerc să le spun că am trăit o dramă cumplită, că n-am trăit-o. Înafară, bineînțeles, de drama aceea că suntem neputincioși să ne schimbăm destinul, că nu avem curajul să spunem adevărul. Că noi asta am trăit, suntem una dintre puținele țări din Blocul de Est care n-a avut dizidenți, decât trei, dacă au fost.
În țările celelalte, și în special în cele de nuanță catolică sau protestantă, oamenii aveau parcă o fibră morală mai solidă. Adică aveau curajul să spună în toate momentele, în anii ’50, ’60, ’70, ’80 Băi, duceți-vă dracului, sunteți tâmpiți!
Noi n-am avut acest tip, noi am zis Șefu’, unde semnez să intru și eu în partid, că vreau și eu butelie? Deci asta a fost diferența și acest lucru în spun copiilor mei: Atenție că fibra morală e cam subțire la noi, voi să vi-o creșteți mai tare, dacă se poate!
A.Z.: Par pasionați de politică?
L.M.: Da, sunt, sunt. Când sunt eu. Acum, de exemplu, sunt cam plictisit de politică.
A.Z.: Ce te-a plictisit?
L.M.: M-a plictisit inabilitatea așa-zisei societăți civile de a se organiza în vreun fel. M-a plictisit lipsa de aptitudini manageriale la marii noștri reprezentanți cu aer, cu panaș intelectual, dar incapabili să organizeze ședințe, mitinguri, comitete, comiții și mai ales un răspuns la niște provocări publice.
Cum e acum cu Achimaș Cadariu (notă: discuția a avut loc înainte ca Ministrul Sănătății să-și dea demisia) căruia i s-a cerut să facă analiza dezinfectanților și el a făcut analiza eficacității pe microbi, în loc să facă ce i se cere.
Ăștia nu înțeleg că ei sunt acolo niște funcționari publici. I s-a cerut să facă analiza concentrației, că asta era acuza, da? Concentrația. Și el a zis Păi, stai, concentrația nu-i importantă, hai să vedem dacă sunt eficace? Nu-nțelegi că nu mă interesează asta? Eu vreau să știu dacă noi am primit ce-am plătit? Asta e tot! Ești în stare să livrezi asta? Nu! La revedere! Pa! Dispari! Dacă nu ești capabil, dispari! Pentru că faci de rușine clasa aia de manageri care te-a pus acolo. Ăsta e un exemplu.
E o clasă în creștere în România, de oameni onești, puternici și cât de cât decenți intelectual, dar care când ajung câteodată în funcții, măi, nu se descurcă cu lucruri simple, n-au abilități de leadership. Și atunci înțelegi de ce toată viața au fost angajații unui sistem, în loc să fie antreprenori sau altceva. N-au ce le trebuie, n-au viziunea de a pune doi oameni să lucreze într-o echipă, în cazul ăsta, trei oameni să lucreze să facă niște analize. E incredibil!
A.Z.: Dar avem vreo șansă ca măcar copiii noștri să prindă o Românie mai bună?
L.M.: Nu știu, trebuie să-i întrebi pe copiii noștri, că nu e răspunsul la noi.
A.Z.: Nu?
L.M.: Nu.
A.Z.: Deci noi suntem compromiși ca și generație?
L.M.: Nu, e clar, atât am putut! Deci n-am fost în stare să ne facem un partid de la Colectiv încoace, unul adevărat, n-am fost în stare să ne facem o mișcare, nu suntem în stare să ne definim ideologic, chiar și liderii ăștia politici care sunt prin partidele mari, PNL, PSD, nici ei nu…știi, am impresia că nu avem un IQ foarte ridicat la nivel de clasă politică și societate civilă, nu suntem prea deștepți, altfel spus. Nu pare că suntem prea deștepți.
Adică și eu, uneori când mă uit în oglindă îmi zic Ce prost am fost în următoarele situații… Zilnic îmi spun. Și în secunda asta mă gândesc: Băi, de ce am fost atât de idiot acum 10 ani și n-am investit în compania aia care acum s-a vândut nu-știu-unde?
A.Z.: Crezi că fac mulți români acest exercițiu, de a se uita în oglindă? Mie mi se pare nu.
L.M.: Nu știu, n-am intrat în viața lor. Eu vorbesc despre mine, dacă e să spun despre cineva că e prost, încep cu mine și aici am certitudini 100%, am toate datele. În rest, mai am dubii.
A.Z.: Revenind la copii, cu ce ți-ar plăcea să se mândrească atunci când povestesc despre tine?
L.M.: ….Cu ei înșiși. Adică mi-ar plăcea să realizeze că cea mai mare realizare a mea sunt ei. Mi-ar plăcea să descopere chestia asta. Ei și ceea ce devin ei în timp. Nimic altceva. N-aș vrea să se bucure de mine….nu să se bucure, n-aș vrea să-și aducă aminte de mine, aș vrea să mă descopere pe mine și lucrurile bune în ei. Asta-mi doresc.
A.Z.: Și tu cu ce te mândrești cu ei?
L.M.: Mă mândresc că mi-a venit ideea să-i fac (râde) și în rest, mă mândresc că am copii deștepți, cu care poți să stai de vorbă, copii simpatici, care fac glume…lucrurile obișnuite pe care le găsești la copii.
Nu le cer performanțe extraordinare în școală, deși o au, le cer performanță umană, să fie plăcuți și simpatici. Pentru că până la urmă și-n carieră asta te duce mai departe. Omul nașpa cu care nu vrei să stai de vorbă nu va face nici carieră, și nici bani.
Și atunci încerc să îi educ pe amândoi, și cred că ne descurcăm destul de bine, să fie fun.
A.Z.: Ți se pare mai important EQ-ul decât IQ-ul, în general?
L.M.: Nu cred că există EQ. Aia cred că e o prostie inventată pentru oameni care n-au minte, să aibă și ei ceva.
E ca și cum ai spune E extraordinar că nu ști să schiezi, du-te și tu și dă-te cu patinele! Hai, mă, mă lași? Deci vorbim despre schi aici.
Nu, nu cred în inteligența emoțională, cred că este încă o știință dezvoltată de oamenii care n-au prins o catedră la „Facultatea de Inteligență”, pur și simplu.Că mai sunt și științe d-astea inventate că n-aveau oamenii ce să facă.
Există inteligență și aia e și emoțională și de orice fel vrei tu. Deci îmi doresc să fie deștepți, și când ești deștept, ești și fun. Nu știu dacă ai observat, dar proștii sunt foarte rar simpatici. Foarte rar. Pentru că sunt de obicei și răi, ai observat? Vine la pachet, nu poți să fii prost și inteligent emoțional, n-am întâlnit situația asta.
A.Z.: „Cu bicla la mare” – vin cu tine băieții?
L.M.: Nu, anul ăsta n-au venit, n-au venit niciodată în 10 ani. O dată că n-au destul antrenament și doi că nici nu cred că le place foarte tare ideea.
Dar anul ăsta i-am păcălit, adică nu i-am păcălit, am descoperit la ei că începe să le placă bicicleta ca „gadget”, cel puțin cel mare a început să citească despre biciclete, despre cursiere, despre schimbătoare, cadre, producători, fiță și acuma își dorește o bicicletă de fițe, deci este un „băiat de Dorobanți” al bicicletelor (râdem) și a început să și meargă mai mult. Și am făcut în weekendul trecut prima oară 40 de kilometri cu ei, non-stop.
A.Z.: Cu amândoi?
L.M.: Da, cu amândoi. Și s-ar putea ca anul viitor să vină, măcar unul dintre ei. Nu știu dacă până la capăt, dar să vină,da. Îmi doresc.
A.Z.: Sunt adolescenți sau pre-adolescenți amândoi, nu?
L.M.: Da, cam așa ceva.
A.Z.: Au început amorurile? 
L.M.: Nu-mi dau seama, că nu-mi spun.
A.Z.: Asta era următoarea întrebare, dacă povestesc cu tine despre chestia asta?
L.M.: Nu prea povestesc, mai mult cu mama lor, nu prea cu mine. Nu sunt confidentul băieților mei, din păcate. N-am reușit asta. Deci nici foarfeca sau cu forcepsul nu scot informații despre fete.
A.Z.: Dar cu Andreea, când era la vârsta adolescenței?
L.M.: De asemenea, nu. Cred că nu există o tradiție la noi în familie în casă să vorbești cu tata despre treburi sentimentale. Nu pare sentimental el însuși, poate de aceea.
A.Z.: 10 ani de acum încolo: unde te vezi tu, unde vezi familia voastră?
L.M.: Păi, sper că nu decedat, că, na, avem o vârstă, au mai murit din generația mea. Începem, dacă nu suntem atenți, să o pățim. Nu m-am gândit, nu mă gândesc foarte departe. Acum 10 ani, când m-a întrebat cineva ceva similar, răspunsul a fost: Păi, cred că o să fiu tot jurnalist, o să fiu tot în presă, poate o să prezint știrile. Și nu s-a întâmplat deloc așa, deci au fost schimbări de destin absolut amazing. Acum nu sunt prea optimist în ceea ce privește viitorul, adică nu mă văd făcând ceva similar cu ce fac acum. Pentru că lumea se schimbă foarte repede și ceea ce este relevant acum, peste 10 ani s-ar putea să fie închis demult, cu lacătul pus.
Acum 10 ani nu exista Facebook-ul. Nu mă gândeam că o să scriu eu de 3 ori pe zi, de 5 ori, de 10 ori pe zi, trei rânduri și că lumea o să citească și o să i se pară vrea chestie.
Nu mă gândeam că Prime Time-ul ar putea fi la 11 dimineața, cum e pe Facebook. Nu știu unde o să fiu. Ei, sper să fie în facultate…
A.Z.: În România?
L.M.: N-are nicio importanță, unde vor ei.
A.Z.: Și apoi să trăiască, ai vreo preferință?
L.M.: Da, aș prefera să trăiască în România.
A.Z.: De ce?
L.M.: Pentru că nu e cazul să rămână doar proștii în țară. Trebuie să mai rămână și niște oameni ok. Și-mi doresc să facem tot ce putem să ținem în România elitele.
Eu îi consider pe băieții mei parte a elitei pentru că mi se par deștepți și pentru că mi se par niște oameni ok. Vreau să rămână în țară! Nu vreau să plece!
Nu pentru că nu vreau să rămân singur la bătrânețe, eu mi-am stabilit planul: mă duc la mine, la casa familiei mele de la țară, acolo vreau să decedez. Dar pentru ei îmi doresc să rămână aici și să facă ceva care să aibă sens pentru România. Nu pentru că ar avea vreo datorie, dar pur și simplu ne-am chinuit cu țara asta, de ce s-o abandonăm? Nu merită s-o abandonăm!
E și frumoasă, dacă strângem și gunoiul e ok. Da, trebuie să ne apucăm și de politică, nu să ne fie scârbă de ea. Și dacă ne pucăm și de politică o să ne fie și mai ok, dacă ne apucăm de politică și unii care nu iau șpagă, e și mai bine.
A.Z.: Cine este acest „noi”?
L.M.: Noi, cei 100,000 care dăm like și share la fiecare mesaj care spune Vrem o țară ca afară! Ăștia suntem, cam 100,000. Dar, vestea bună e că și-n 1848 când boierii români și-au trimis copiii la Paris să studieze și s-au întors cu alți pantaloni și toată lumea s-a mirat Ce, nu mai ai șalvari!?! nici ăia nu erau prea mulți și au schimbat România.
Nu trebuie să fie mulți, trebuie să fie puternici și trebuie să știe să-și explice ideile și altora, pentru că au idei bune. Dar încă nu știu să le explice.
Avem, for Christ’s sake, un Grup de Dialog Social care de 25 de ani nu discută decât între ei, deci e cel mai stupid lucru cu putință, îmi pare rău că trebuie s-o spun. Și când și-au numit și ei, în sfârșit, un așa zis Ministru al Culturii, a început niște lucruri care trebuiau începute de mult, dar a fost exact incapabil de lucrul pe care ei îl profesează de 25 de ani: de dialog și de înțelegere a situației. Păi, iartă-mă, dar nu suntem bine unde suntem.
Dar asta nu înseamnă că trebuie să ne oprim, trebuie pur și simplu ca oamenii care nu sunt celebri sau bogați, dar în același timp sunt animați de intenții bune, trebuie să iasă și ei în față și să-și dorească să preia puterea. În momentul ăsta, asta e de fapt, problema României: că oamenii cinstiți nu vor să preia puterea. Și atunci îi lasă pe infractori, că ăia n-au scrupulele noastre.
Nu zic că eu sunt un model de cinste, de onestitate și de corectitudine. Nu, n-aș vrea în niciun caz să-mi atribui meritele unor oameni mai buni ca mine. Niciodată! Sunt oameni mai buni în țara asta care ar putea să ia puterea și nu o fac, pentru că le e scârbă, pentru că nu sunt organizați sau că n-au timp. E, tre’ să-și facă un pic de timp!
A.Z.: Ți-ar plăcea ca vreunul dintre copiii tăi să aibă o funcție publică?
L.M.: Da! Uite, de exemplu,chestia asta mi se pare „exciting” apropo de ce să râmăi în România. Pentru că tu, ca român, doar în România poți să ajungi Președinte. Ar trebui să gândim și noi ca americanii Băi, sunt născut în România, asta nu-i un handicap, e o treabă foarte deșteaptă. Pot să ajung Președintele țării, pentru că sunt născut aici. Super mișto! Pot să ajung orice în România, dar numai să mă zbat și eu un pic.
Nu să aștept de la Stat, nu să mă înscriu în Sindicat, nu să mă duc la miting să cer subvenții. Nu, să mă bat. Eu, personal, nu în gașcă.”
Cam asta e.
Acesta este Lucian Mîndruță, tatăl. Având un ego suficient de mare, mi-ar plăcea să cred că am reușit să-l fac să fie 100% de onest în această discuție. Dar e totuși un interviu care apare pe un blog și pe Facebook, deci am niște așteptări realiste.
Și poate că e mai bine așa. Pentru că până la urmă, important e să fim onești în totalitate față de cine contează cu adevărat: în primul rând față de noi. Și, bineînțeles, față de familie și copiii noștri.
Restul…restul e Facebook. Și nu prea contează. Ne vedem în Prime-Time. 😉
Follow
Send
Leave a Reply