Florin este un om blând. Aceasta este prima senzație pe care mi-a transmis-o, când l-am cunoscut acum vreun an și jumătate. Apoi am descoperit că este genul de om cu care îți place să stai de vorbă pentru că de fiecare dată pleci cu senzația că ai mai învățat sau ai mai aflat ceva. O chestie normală, poate, având în vedere că este un om „de radio” de 26 de ani. Cum este Florin, tatăl? Haideți să descoperim împreună:
A.Z.: Cine este Florin, tatăl lui Alex, al lui Ionuț și al Ruxandrei?
F.B.: Un om normal (încă) la cap, fost jurnalist – actual manager, un om căruia îi place foarte mult viața, care-și iubește familia și copiii. Și nu numai pe-ai săi, ci iubește foarte mult copiii, în general.
A.Z.: Povestește-mi un pic despre ei, cât de diferiți sunt?
F.B.: Uau! Știi, vorba aia fiecare cioară își laudă puii…Ok, la mine este o situație…nu cred că specială…special ar fi fost înainte de ’89 când ar fi fost greu de acceptat chestia asta: copiii mei sunt din două căsătorii. Primul, Alex, care are 27 de ani, este inginer. Ionuț este acum student prin Marea Britanie iar Ruxandra este elevă la liceu.
Sunt trei copii ok…nu știu dacă au luat ceva de la mine, în schimb și-au dezvoltat propria personalitate: Alex 
…e foarte interesant…deși este inginer, doctorand, este și DJ. Cu ocazia asta am aflat și eu ce înseamnă „drum & base” și am aflat de „Sound Cloud”, de „Mix Cloud”, de toate festivalurile de muzică electronică din lumea asta.
Cu Ionuț am avut șansa să crească cu mine tot timpul, pentru că Alex a stat cu prima mea soție…evident că am ținut legătura. Ionuț este un tip foarte interiorizat, un om pe care-l descoperi foarte greu, un pacifist și un om care se emoționează foarte repede. Un băiat foarte deștept…cred că a moștenit-o pe nevastă-mea (zâmbim) și foarte pasionat de ceea ce face. Înainte să plece în Marea Britanie, vreo 3 ani am pregătit plecarea asta: un an singur și apoi i-am explicat și lui, l-am „așezat” în trenul ăsta, după care a fost o fază foarte drăguță pentru că vara asta, la finalul primului an, i-am zis:
– Măi, eu cred că totuși te-am aruncat acolo cam fără dorința ta. Nu vrei să te întorci acasă?
Și atunci am aflat că, de fapt, băiatul meu nu mai este un copil și că băiatul meu știe ce are de făcut în viață și tot ce are nevoie din partea noastră, a părinților, nu mai este să-l ghidăm, ci să-l susținem.
Cel mai dificil este cu Ruxy, cea mică, pentru că fiind și fată, abordarea este una diferită. Ruxandra nu spune niciodată NU dar, de fapt, face în general doar ceea ce crede ea că este bine, este un om foarte foarte hotărât.
Sper, ca orice părinte, ca toți să aibă noroc în viață, dar norocul este și cel pe care ți-l pregătești, nu neapărat învățând, dar făcând cu pasiune ceea ce faci.
Deci am trei copii total diferiți, cu pasiuni diferite. Mă regăsesc în fiecare câte un pic…nu știu dacă ei se regăsesc în mine…nu știu dacă am fost un tată bun pentru ei, am fost un tată destul de sever…cred că este, așa, impregnat pe scoarță, de la educația părinților dinainte de ’89.
Mă amuz adesea pentru că părinții îmi spuneau:
– Ce ne-ar plăcea să ai și tu un copil ca tine, să vezi cum e!
– Dacă o să fie ca mine, sunt sigur că o să aibă o viață excelentă, pentru că eu știu ce vreau! răspundeam eu.
E, a sosit momentul în care nici eu nu înțeleg ce vor copiii mei. (râdem)
A.Z.: Cum e relația dintre ei?
F.B.: Un pic dificilă, pe de o parte din cauza diferențelor de vârstă , pe de o parte a faptului că doi dintre ei au crescut împreună, al treilea i-a primit lângă. Cred că se iubesc…cred, pentru că n-o arată. Sunt în faza în care fiecare își vede de drum, dar în momentul în care se întâlnesc, destul de rar, e adevărat, pentru că știm cu toții cum e în perioada adolescenței, sunt ok. Reacționează când unul are nevoie de ajutor, plus că ei au canalele lor de comunicare la care noi nu avem acces. (râdem)
A.Z.: Cât de complicată a fost, pentru părinți, plecarea lui Ionuț de acasă?
F.B.: Extrem de complicată! De dorit, ne-am dorit-o foarte mult. Din nefericire, sistemul nostru de învățămănt superior nu poate încă să le ofere copiilor o șansă așa cum ei merită. Sunt multe lucruri care probabil stau în spatele acestei concluzii la care am ajuns, așa că am zis să încercăm și această variantă, cu plecarea. Este un efort foarte mare, și financiar, și uman. 
A fost ușor până am construit totul…știi cum e: construiești mașina, vaporul, pam – pam, după care îi dai drumul și constați că tu rămâi pe țârm și vaporul pleacă (râdem), se duce, se tot duce. Din fericire, acum Skype-ul și Facebook-ul funcționează, ne putem vedea. Din nefericire, nu putem să facem parte din fiecare secundă a vieții lui, constatăm că s-a maturizat foarte mult și noi am rămas în spate cu imaginea copilului care a plecat și, de fapt, el este deja un bărbat.
Am fost șocat când am fost în Olanda prin 1996 și m-am confruntat prima oară cu mentalitatea de acolo. Eram la un restaurant seara, pe la 11 și eram serviți de un băiat tânăr, părea să aibă 19 – 20 de ani. Stând de vorbă cu el mi-a povestit că este student și când l-am întrebat, surprins, ce caută să muncească dacă e student, mi-a spus:
– Da, la noi așa e obiceiul, la 18 ani pleci de acasă, te muți în garsonieră, mergi la facultate, trebuie să te întreții.
– Ok, și viața ta, că totuși, ești tânăr? l-am întrebat eu.
Iar el mi-a răspuns o chestie pe care n-am s-o uit niciodată:
– Să știi că noaptea e întotdeauna tânără!
Surprinzător, acuma, discutând și cu oameni din Marea Britanie sau din Olanda, constat că lumea s-a schimbat. Dacă până acum „mămoșenia” era doar un atu al românilor, acum a cam apărut peste tot. Se pare că și violența asta, agitația asta permanentă a determinat și acolo o schimbare a comportamentului când e să ai grijă de copii.
Revenind, a fost foarte greu să-l știm acolo, este greu și acum, e greu să nu–l știm în casă. Îi duci grija: ce face, ce mănâncă, dacă i-e frig, dacă i-e cald, dacă s-a îmbrăcat.
Pe măsură ce cresc…iar asta n-am observat-o când creșteam eu…copiii încep să refuze ajutorul ăsta „mămos” și vin ei și spun când au nevoie de ceva. Important este să fii acolo când au nevoie, asta e cel mai important.
A.Z.: Te simți pregătit să părăsească cuibul și ultimul copil?
F.B.: ..Da…și nu. Pentru că după aceea, i-am spus neveste-mii, că va trebui să reînvățăm să fim un cuplu. Cred că cel mai greu moment acesta va fi, când va pleca și Ruxy și vom rămâne doar noi doi, pentru că va trebui să ne recalibrăm programul.
Lumea spune că e greu când copiii sunt mici. Nu, nu! Când copilul este mic, nu este greu. Copii mici, probleme mari, copii mari, probleme și mai mari. Când copilul este mic, îți solicită un anumit tip de atenție, dar atunci mai ai pe cineva lângă tine: mai ai un bunic, o bonă, un vecin. Și practic, fiind și tu mai tânăr, ai și momente când poți să te ocupi și de tine. Cu cât copiii cresc în vârstă, nu cresc numai ei în vârstă, iar oamenii au tendința să se așeze tot mai mult și vine faza aia „casnică” în care constați că nu mai ai timp să faci chestii pentru că apar meditațiile, apar mai știu eu ce și lucrurile astea te lasă sărăcit de prieteni…în aceeași măsură și prietenii sunt sărăciți de tine și e foarte greu să reconstruiești chestia asta și evident că este cel mai greu moment al unui părinte, pentru că te gândești: A plecat și ea! Încep preocupările părintești de bunici, de data asta.
A.Z.: Ți-ai dorit să fii un tată la fel ca tatăl tău sau nu? Și crezi că ți-a ieșit sau nu?
F.B.: Cred că involuntar fiecare copil vrea să fie ca partea bună pe care o ține minte din părinții săi, din amândoi. Nu știu dacă mi-a ieșit. Poate că și meseria pe care o am, cea de jurnalist, și ocupat tot timpul mi-a mâncat din timpul pe care părinții noștri îl aveau înainte de ’89 cu programul acela fix. Poate s-au schimbat și copiii, și percepția, și orizonturile lor de așteptare.
Nu știu dacă am fost un părinte mai bun, eu voi fi fericit dacă ei vor fi fericiți, atunci înseamnă că a fost o bucățică pe care am reușit s-o fac bine. Să le dea Dumnezeu sănătate și să-și vadă de drumul lor!
Nu, n-am vrut să fiu ca tata pentru că au fost niște chestii în ceea ce privește libertatea care m-au deranjat. A acorda libertate copiilor este cel mai greu lucru. E foarte ușor să impui niște limitări, moment în care copilul poate să îți alunece, că tu n-ai control asupra lui.
Dar când oferi libertate unui copil automat trebuie să faci și un transfer de responsabilitate și ăsta e cel mai greu lucru. Pe de o parte vrei să te comporți vestic, occidental: Ești liber, poți să faci ce vrei, pe de altă parte știm cu toții că este o vârstă la care nu poți discuta așa cu copiii. Trebuie o combinație.
Cel mai important lucru pe care am încercat să-l transmit copiilor, și nu știu dacă mi-a ieșit, este că fiecare lucru are o valoare și că valoarea aceea are în spate muncă. Nu poți să mergi în mașină ultimul tip în ultimul an de liceu decât dacă banul ți-a venit cum ți-a venit. Dacă ești un om normal, nu poți să-ți dorești ca al tău copil să meargă cu un Mercedes ultimul tip într-a 12-a pentru că este o absurditate. Fiecare copil trebuie să învețe valoarea lucrurilor, cum să ajungă la ele. Așa, dacă îi dai totul de la început, care mai este bucuria lui în viață?
Dar, netrăind în lumea asta, a oamenilor cu foarte mulți bani, n-am de unde să știu cum este, pot doar să emit niște judecăți de valoare…zero. (râdem)
A.Z.: Și tu, și Ioana sunteți jurnaliști. Ți-ar plăcea ca vreunul dintre copii să vă calce pe urme?
F.B.: Mi-ar plăcea să facă ce le place lor. Știi, de foarte multe ori copiii se compară cu părinții și este o competiție pe care o au, să fie mai mult decât au fost părinții. Nu știu ce să zic…să fie ei bine, asta e cel mai important lucru, să fie fericiți. Eu, ca tată, dacă o să mai apuc să vorbesc cu ei și mă mai salută din când în când, înseamnă că nu i-am deranjat prea mult.
A.Z.: Crezi că un părinte trebuie să-și propună să fie în primul rând prietenul copiilor săi sau părintele copiilor săi?
F.B.: Și, și. Și cel mai important este să-și păstreze și pentru el un pic, pentru că noi nu ne trăim viața ca să ne creștem copiii, ne-o trăim ca să trăim și noi. Copiii au venit pe lume nu pentru că au vrut ei, ci pentru că am vrut noi și atunci au nevoie și de atenția noastră. Sunt de acord cu o relație deschisă, în care să-i explici copilului ce are de făcut. Dar există momente, pe care le știm cu toții, în care trebuie să fii și părinte. În orice dialog cu copilul s-ar putea să vină un moment în care să îți epuizezi argumentele. Și atunci ai unul suprem:
– Măi, totuși, sunt părintele tău! Fă te rog frumos așa și-o să vezi că o să fie bine.
A.Z.: Foștii, actualii sau viitori iubiți ai Ruxandrei se tem de tine? 
F.B.: Nu. Nu cred. De mine se spune de multe ori că sunt un om prea serios. Nu știu, sper să nu se teamă, n-au de ce să se teamă.
A.Z.: Te întreb pentru că eu îmi închipui că…
F.B.: Așa-mi închipuiam și eu. Da, cu pușca, glumele celebre. Da, așa gândești la început. Dar, în egală măsură, de ce n-ai lua pușca și pentru fata care este iubita fiului tău? Și la băieți, ca și la fete, relația este egală. În momentul în care nu te agiți pentru că băiatul tău are o prietenă și nu trebuie s-o împuști pe respectiva, la fel este și în cazul fetei.
Cel mai corect este să încerci să te pui în locul părintelui prietenului sau prietenei copilului tău, că poate o să fii și acolo. Eu, de exemplu, sunt în ambele situații.
N-are de ce să-i fie frică. Trebuie să fie o relație ok, onestă, au o viață întreagă înaintea lor. Când vor face și ce vor face, sunt alegerile lor. Unii o să greșească, ba e recomandat să greșești când ești tânăr, pentru că mai târziu greșelile te costă mai mult.
A.Z.: Dacă ai putea să alegi tu unde să trăiască ei, ai alege România sau altă țară?
F.B.: Oriunde le va fi bine! Și nu numai din punct de vedere material. De fapt, ce ne dorim cel mai mult? Ne dorim să trăim o viață normală. Nu cred că vreunul dintre copiii noștri visează să aibă nu știu ce penthouse în Monaco, ci să aibă o viață normală, să fie respectați de societatea în care trăiesc…asta e cel mai important lucru…să beneficieze de toate lucrurile minunate pe care le-a adus civilizația umană, să le placă ceea ce fac și să nu fie singuri. Dacă acest loc este România, ok. Dacă este Anglia, Germania, Australia sau Noua Zeelandă, la fel de ok.
De multe ori, noi avem o gândire egoistă, de genul:
– Să nu se ducă în Statele Unite, că e departe!
El e departe de tine sau tu ești departe de el? Dacă lui acolo îi este bine, dacă locul acela întrunește așteptările lui, este bine să stea acolo.
Dacă România se va schimba în bine, cât de curând, e în regulă. Cred că la ora actuală, marele dezavantaj pe care îl au copiii noștri și tinerii din România este că multinaționalele îi privesc în continuare ca pe niște tineri din lumea a treia: educați, având cunoștințe foarte bune, dar care trebuie să fie plătiți ca în țara asta. Ori asta nu este normal.
A.Z.: Crezi că se va schimba România în curând în bine?
F.B.: După 26 de ani…noi am vrut în ’89 să se schimbe în bine. Eu nu știu dacă s-a întâmplat asta. Sunt unele lucruri care sunt mai bune, sunt alte lucruri care sunt mai rele. Per ansamblu, România arată altfel față de cum arăta în ’89.
Ceea ce însă noi n-am reușit să le explicăm românilor, cred, este că România este așa, pentru că așa sunt și românii. Și să le mai explicăm un lucru: că înainte, toate lucrurile, gen locul de muncă pe care-l primeai, casa pe care o primeai, învățământul care era gratuit, toate astea „ți se dădeau”. Acum nu mai este cazul să ne dea nimeni, nimic. Oamenii trebuie să primească fix ceea ce merită pentru cât fac. Ori eu cred că în România, la ora actuală, oricât de bun ai fi, nu poți să primești pe măsura valorii tale. Lucru care eu sper să se rezolve și atunci în România va fi mai bine, în momentul în care pentru un job, la nivelul tău, raportat la alte puncte de pe glob, să constați că nu mai ești plătit cu 10 – 15% din salariul celor de acolo.
A.Z.: Noile evenimente politice, atât din lumea întreagă, cât și din zonele de lângă noi, te sperie în ceea ce privește siguranța lumii în care vor trăi copiii noștri?
F.B.: Lumea s-a schimbat, inevitabil. La un moment dat s-a destins și acum, toți cei care au ajutat la această destindere constată că este foarte greu să manageriezi această situație. Și așa au apărut curentele naționaliste, curentul populist Hai să fim ce-am fost și mai mult decât atât! Nu se mai poate. Într-o epocă în care internetul îți asigură acces la informație din orice colț al lumii, nu mai poți să trăiești izolat, să mergi pe politici de genul Noi dăm drumul forței de muncă străine doar dacă este hipercalificată sau nu este calificată, în funcție de ce avem nevoie. În schimb voi trebuie să ne lăsați piața liberă, fără niciun fel de taxe. Zău? Să mori tu!! Adică noi suntem proștii și voi deștepții? Deci nu cred că va funcționa, cred că lumea se va reașeza. Cum? Habar n-am, că dacă aș ști, aș fi un al doilea Brucan.
Fac o paranteză aici: am auzit la televizor sau la radio când sunt înscrieri la Bac sau sunt examene conversații de genul:
– Și unde vrei să te duci?
– În străinătate!
– Dar de ce în străinătate?
– Domne, Statul ăsta nu face nimic!
– Adică ce nu face?
– Păi uite-te câți inigineri sau contabili sunt fără loc de muncă!
Deci lumea s-a schimbat: nu faptul că ai terminat o facultate te califică pentru un job. Nicăieri nu este așa. Te califică cine ești tu, ce știi să faci șamd.
Și cred că important pentru un părinte este să-și îndrume copilul să vadă ce îi place, ce meserii se caută și tot așa.
Uite, bănuiesc că există facultăți de chef. Că lumea probabil că privește doar partea frumoasă a ceea ce înseamnă MasterChef. Dar nu știu ce înseamnă să fii un chef, la cât te trezești dimineața, la cât te culci noaptea, cât muncești.
Vrem să fim doctori stomatologi? Ok, și vrei să stai 8 ore în picioare, să ți se facă varicele și mai știu eu ce?
În fiecare evoluție de genul acesta trebuie să îi înveți să aleagă și să decidă ei.
Revenind…dacă va fi lumea asta mai bună? Eu nu cred că noi le-am făcut o lume bună, cel puțin o țară…părinții ne-au lăsat o țară rea, noi am făcut-o și mai rea. Mai rea pentru că nu are grijă de tineri, sistemul ăsta de protecție socială prost înțeleasă este rău gândit și nu se așează pe criteriile de performanță.
Sigur că și afară funcționează pilele, îl angajează pe al lui cutare și cutare, dar există încă spiritul liber de competiție în multe locuri.
Marea șansă a copiilor noștri este că sunt „cetățeni europeni” și că au libertatea să se miște și sunt priviți altfel. Ăsta cred că este cel mai mare beneficiu pe care l-a adus prezența noastră în Uniunea Europeană, faptul că ni s-a recunoscut, nemeritat spun eu, calitatea de cetățean european educat. Și din momentul ăsta beneficiem de multe avantaje.
Sunt convins că foarte mulți tineri se vor întoarce aici să-și găsească joburi sau să-și deschidă afaceri, dacă vor considera că România e ok. Dar România trebuie să fie ok….uite, vorbeam cu un avocat din Germania care-mi spunea:
– Ce, crezi că la noi nu este corupție? Este! Dar este la un nivel foarte mare.
Corupția care deranjează este corupția mică: mingicăreala, ciupeala, polițistul care vine să-ți blocheze roata, meseriașul care vrea o șpagă mică, mersul la Primărie și dat o ciocolată lu’ aia pentru nu știu eu. Lucrurile astea te omoară și ele trebuie să dispară. Și în momentul acela vom constata că avem o țară normală în care poți să trăiești.
Corupția nu va fi dispărea niciodată. Doamne ajută să dispară, dar eu nu cred, ea există peste tot. Dar nu cât să te omoare zi de zi.
A.Z.: Au fost momente în care ai fost dezamăgit tu de tine, ca părinte?
F.B.:: Daaa, multe….
A.Z.: Îmi dai câteva exemple?
F.B.: …multe, multe…multe. Ce să-ți zic? Că n-am știut să fiu prezent la mai multe antrenamente de hochei ale băiatului meu cel mare, că am fost foarte aspru cu mijlociul când s-a apucat de cântat și i-am spus că să mă lase cu cântatul, că în viață tre’ să aibă o meserie, deși și aia e o pasiune frumoasă, că nu am rezonat la niște bucurii pe care le-a avut fii-mea și pe care le-am considerat prea simpliste.
Sunt trist de foarte multe ori pentru că n-am știut să mă pun în poziția lor de copii în care atunci când au făcut un ceai, o friptură sau au cântat o piesă, ceva, poate nu le-am arătat că mă bucur și că sunt mândru, cum de fapt eram. Eram! Doar că nu m-am exteriorizat așa cum trebuie și atunci ei au zis E, tata, el întotdeauna e așa! Întotdeauna copiii s-au uitat la mine și s-au întrebat Oare i-a plăcut lui tata ce-am făcut? Asta-mi reproșez cel mai mult.
Copiii sunt ca niște receptori: ei îți oferă ceea ce primesc. Cu cât primesc mai mult, cu atât îți oferă mai mult și de foarte multe ori există un dezechilibru în această reflecție a ceea ce primesc și defectul este la noi, nu la ei. Asta-mi reproșez, că am avut niște defecte pe partea asta.
A.Z.: Te-a izbit veodată gândul Mamă, am devenit ca taică-meu?
F.B.: Daaaa…
A.Z.: Pe mine m-a izbit de câteva ori, în sensul că au fost niște chestii pe care, ca orice copil, mi-am propus să nu le repet cu copilul meu și când am realizat că le-am făcut, m-a lovit rău de tot…
F.B.: Am multe momente de genul ăsta. Și în momente ca astea mi-am spus Ce chestie! Dacă ai putea să dai timpul înapoi, să înțelegi mai bine viața când ești tânăr. Dar nu văd de ce ai face asta, viața e așa cum e.
A.Z.: Povestește-mi o chestie mișto pe care ți-a spus-o unul dintre ei și pe care o porți în suflet?
F.B.: Nu știu dacă e neapărat o chestie, sunt multe lucruri pe care copiii ți le spun sau le fac și care rămân cu tine. De exemplu cum a rezonat fata mea în momentul în care a văzut că mă duc la cimitir la mama, ea necunoscând-o pe mama…cum vorbește Ionuț cu maică-sa despre mine și că nu vrea să mă dezamăgească…cum a vrut să îmi demonstreze băiatul cel mare că poate să fie independent ca un fel de „făcut cu degetul” că n-am fost lângă el, cum a știut să-și întoarcă viața după ce picase la Bac…și de la picatul ăsta a ajuns unde a ajuns acum, pe spinarea lui.
Toate lucrurile astea sunt ok și când le vezi, te simți mândru. Nu neapărat alea care îți zgândăre ego-ul gen Vreau să fiu tata! Nu! Când îi vezi că sunt pe picioarele lor, că sunt corecți și mai ales că nu suportă mișmașirule, furăciunile și alte chestii de genul ăsta.
A.Z.: Unde te/vă vezi peste 10 ani? 
F.B.: Eu mă văd, sper, cu soția, plimbându-mă și făcând mișcare și ajutându-i, după caz și dacă vor solicita, atât cât vom putea și noi. Și evident, tot cu privirile pe ei, ca un far, așa, să vedem dacă mai au nevoie de ceva.
M-aș vedea peste 10 ani fiind fericit, ca tată și a soț.
A.Z.: Te vezi bunic?
F.B.: O, da! Mi-ar plăcea foarte mult! N-am mai fost până acum (râdem) dar bănuiesc că și „bunicia” se învață, nu?
Oare are dreptate Florin când spune că nu le lăsăm copiilor noștri o lume mai bună? M-am gândit la asta, după ce m-am despărțit de el și-am plecat spre metrou, într-o zi de toamnă geroasă din București. Mă rog, ziua, vremea, oamenii mohorâți și mizeria de pe stradă nu mi-au dat prea multe argumente să-l combat. Dar, optimist din fire, am găsit măcar un punct prin care să-l contrazic: timpul nostru nu a trecut încă. Încă suntem aici, în putere, și avem tot ceea ce ne trebuie pentru a face lumea noastră, a fiecăruia dintre noi și a fiecăruia dintre copiii noștri, o lume mai frumoasă. Nu credeți?
Follow
Send
Leave a Reply