Îl știu pe Cosmin de prin 2009, dar nici până acum nu am reușit să ne vedem față în față. Cu toate acestea, el și Ionela, soția sa, sunt doi dintre eroii mei din viața de zi cu zi. Pentru ei expresia Dumnezeu îți dă cât poți duce pare un eufemism.
Ultimii 10 ani au fost…dar mai bine îl las pe Cosmin să povestească, pentru că dacă povestește altcineva pare de necrezut. Stând de vorbă cu el, am descoperit un om care a izbutit ceea ce nu foarte mulți oameni reușesc: să se ridice după fiecare piedică pusă cu “talpa sus” de Viață sau Dumnezeu sau cum i-om mai spune fiecare. Vă invit să descoperiți un fotbalist care, paradoxal, a obținut cele mai mari victorii ale vieții sale înafara terenului de joc:
A.Z.: Cine este Cosmin, tatăl lui Denis și al Emmei?
C.P.: Cine să fie? Fostul fotbalist, fostul tractorist, actualul babysitter, acasă, unde are grijă de copii.
A.Z.: Povestește-mi un pic despre ei, despre lucruri care le plac. 
C.P.: Înainte să se îmbolnăvească Denis sau acum recent?
A.Z.: Cum vrei tu.
C.P.: Îți povestesc ce făcea înainte și ce face acum.
A.Z.: Ok.
C.P.: Când ne-au zis că are metastaze și începeau să-i coboare pe coloană, în jos, doctorii din Franța ne-au recomandat o cură cu…Coca-Cola, dacă îți vine să crezi. Să-i dăm să bea Cola, pentru că atunci făcea chimioterapie și era un fel de legumă, așa că ne-au recomandat să-i dăm Coca-Cola și ciocolată, ca să-i redăm pofta de viață. I-a plăcut și țin minte că a devenit băutura lui favorită și o dată, când am fost la Carrefour era un munte de doze de Cola și el a tras una de au căzut toate pe acolo (râdem). Normal, am luat-o la fugă până să se prindă cineva.
Acum, după ce a avut accidentul din 14 aprilie, văd că e cu soră-sa, o vrea să vină la pat la el, să-l mângâie. Ea, deși e mică, cred că simte că el stă numai în pat, așa că îi face Măi-măi și el o așteaptă. Asta nu se întâmpla înainte, era posesiv, jucăriile erau ale lui. Ea, săraca stătea și aștepta un semn de la el, dar el era mai sever, așa, ca un frate mai mare. (râd)
Emmei îi place mâncarea foarte mult. E o mâncăcioasă, deși nu are voie să mănânce multe lucruri pentru că are intoleranță la lactoză. Ușor, ușor, începem să-i dăm din toate, să vedem cum se comportă, în curând trebuie să-i facem și testele alea, pe la doi ani. Că n-aș vrea toată viața să aibă probleme.
Îi place foarte mult și să se joace, să iasă cu mine în parc. Nu prea am avut timp de ea și acum că a descoperit asta, îi plac foarte mult și copiii, porumbeii…îi place să hrănească porumbeii și mai mănâncă și ea din ce le dă lor. (râdem)
A.Z.: Deci relația dintre ei s-a îmbunătățit vizibil?
C.P.: Da, da. A mai crescut și ea și Denis e mai…să-ți povestesc una exact atunci când a făcut atacul cerebral: știu că am vorbit cu ei pe la vreo 8 seara și Ionela mi-a zis: Denis nu se simte așa bine, se vede pe el. M-a luat și m-a îmbrățișat pe mine și pe Emma, pe amândouă. Și-mi zice: Hai că trebuie să mă duc după el la baie.
Acolo a făcut atacul. Nu știu, a avut probleme la burtică, s-a scremut, a făcut și o criză de epilepsie și s-a spart un vas de sânge și a intrat în comă. Dar a fost prima dată când a luat-o și a îmbrățișat-o pe soră-sa.
A.Z.: O fi simțit, dragul de el…
C.P.: Asta cred și eu, că a simțit că i se întâmplă ceva, dar nu a știut c-o să fie așa de grav.
A.Z.: Povestește-mi, te rog, tot ce s-a întâmplat cu Denis.
C.P.: De la început, din 2006?
A.Z.: Dacă nu ți-e prea greu, da.
C.P.: În 2006 m-a luat Dinamo înapoi de la Farul. Am plecat la București, totul era super ok, eram bucuroși, mă întorsesem la clubul unde m-am format. Am citit că și tu și nașul tău sunteți câini. (râde)
A.Z.: El mai degrabă, eu m-am mult, așa, de rușinea lui…(râdem)
C.P.: Am înțeles. Eram bucuros, în anul ăla, 2006 – 2007 am și câștigat ultima oară campionatul. Țin minte că eram înaintea meciului cu Steaua, în cantonament și mă sună Ionela și-mi spune: Cosmin, Denis are niște pierderi de echilibru și vomită în jeturi. Eu îi zic Poate a făcut vreo răceală, vreo indigestie, du-l la un doctor de familie, că abia ajunsesem la București, nu știam unde să mergem.
S-a dus cu soția lui Cătălin Munteanu la pediatrul lor, o doctoriță foarte bună, care ne-a zis: Băiatul n-are nimic la stomac, e bine. Doamne ferește, duceți-vă să-i faceți un tomograf la cap, că simt că are ceva la cap. Nu vreau să vă dau niciun diagnostic, dar mi-e frică. Ea a fost prima care ne-a zis.
S-au dus la Bagdasar Arseni, au stat nu pot să-ți spun câte ore pe-acolo cu copilul care plângea și vomita, i-a făcut doctorul CT-ul și a descoperit că avea o tumoră. Apoi ne-a spus că e și malignă și că…ne-a spus tot ce e mai rău. Ne-a zis că nu mai are nicio șansă…asta după ce făcusem o sponsorizare din partea clubului de 50,000 euro. Nu ne-a zis înainte, știi, ca să nu…oricum nu era o problemă din partea noastră, dar au așteptat să facem sponsorizarea și apoi ne-au spus că nu mai au ce să facă. Și ne-a mai spus doctorul să-l lăsăm să facă experimente pe Denis că n-a mai văzut un caz așa grav.
A.Z.: Mamă!…
C.P.: Îți dai seama, cum să-ți zică așa ceva? Ilie…Ilie Năstase, pentru că el ne-a ajutat mult atunci, când a aflat asta s-a dus și l-a luat de gât pe doctor. Îți dai seama cum eram eu, dacă Ilie, un străin, s-a dus și l-a luat de gât…cum să zici așa ceva? Să-l las să facă experimente pe copil că oricum mai are de trăit o lună, două luni…
Dacă am văzut că nu i se mai dă nicio șansă în România, am decis cu Ilie și cu Amalia să plecăm în Franța. Să luăm totul de la capăt acolo și să vedem ce e de făcut.
Am fost la spitalul Villejuif, considerat al doilea din lume pe oncologie (primul fiind unul din Canada, cică).
Ne-au ajutat mult și familia Năstase, dar și toată familia de la Dinamo, în frunte cu Cristi Borcea și cu acționarii de atunci – Nicolae Badea, Turcu, Walter…toți, toți m-au sprijinit și ajutat foarte mult.
În Franța ne-au zis că are 80% șanse să trăiască.
A.Z.: Deci în România – nicio șansă, în Franța – 80%…
C.P.: Da, cine ne-a dat diagnosticul ăsta ne-a spus că nu doar doctorii hotărăsc asta, ei – 50%, Dumnezeu (sau în ce crede fiecare) – 50%. Țin minte că atunci a operat 30 și ceva de copii și Denis este singurul care trăiește. Toți au murit (având aceeași boală ca și Denis) în maxim 2 ani de la operație. Denis e singurul care trăiește și următorilor bolnavi le-au dat tratamentul pe care i l-au dat și lui Denis, pentru că a funcționat.
În fine, ăștia din România n-au scos toată tumora din cap, că riscau să-l piardă, pierdeau și sponsorizarea, îți dai seama că era și mediatizat cazul. Și nici măcar nu ne-au zis că n-au scos toată tumora, noi am aflat asta abia în Franța. Și acolo am luat-o de la zero, din toate punctele de vedere.
Îți dai seama ce bani plăteam acolo, în 2006, când nu eram în UE…Erau niște sume, îți spun sincer, nu vorbeam de mii, ci de zeci de mii de euro, și alte zeci de mii.
Și eu n-aveam salariu ca pe-afară, câteva milioane, ca să-mi permit…da’, în fine, a fost totul bine, l-au operat…După operație, în 2007, a trebuit să facem chimioterapie…tumora de la cap, cobora pe coloană și făcuse metastaze. A făcut nici nu mai știu câte cure de chimio – vreo 50, ceea ce e enorm. Niciun rezultat! Așa că am hotărât că atunci când împlinește 3 ani, care e vârsta minimă, să facem radioterapie, adică laser.
Iar radioterapia asta i-a ars 80% din creier. El până la 2 ani vorbea: Tati, leagă-mi șireturile..Hai la fotbal!..Dă-mi aia, fă-mi aia!…ca un copil normal, era un copil normal.
Radioterapia i-a afectat centrul vorbirii. Am avut noroc că doar ăsta, nu și alt centru, putem spune că am avut noroc.
A făcut un RMN, tot mai se vedeau metastazele cum se duc spre organe. Și ne-au spus: Domnule, nu mai avem ce să facem decât să ne rugăm…să ne rugăm (vocea i se gâtuie)..și să așteptăm rezultatele radioterapiei. După 6 luni de zile au reluat RMN-ul și nu s-a mai văzut nici măcar o pată, nimic. Și doctorii de acolo s-au mirat, nu mai văzuseră așa ceva.
Îți dai seama că dacă ajungeau la organe, aia era. Dar am avut noroc că Dumnezeu a lucrat pentru noi și a scăpat. A stat din 2007 până în 2009 doar în Franța, la tratamente. Eu, în timpul ăsta, jucam fotbal acasă ca să pot să le trimit bani, să le ajungă banii acolo. A făcut transplant de măduva spinării, transplant de celule sushi, a stat într-o cameră sterilă 3 luni de zile, avea imunitatea scăzută la zero.
În 2009 a venit acasă, am stat o perioadă la Arad, ei plecau din 3 în 3 luni la controale, apoi din 6 în 6 și acum din an în an.
La începutul lunii aprilie, anul ăsta, s-a dus la controlul anual din Franța. I-au ieșit toate analizele foarte bune, am scăpat de cancer, totul era super. Eram așa bucuroși!
Eu eram plecat la muncă în Franța ca să fac rost de banii de tratament. Am zis să nu întrerupem, să nu îl tăiem dintr-o dată.
Și apoi pe data de 14 aprilie, Denis a făcut atacul cerebral. Au sunat la 112, a venit SMURD-ul…n-am apucat să-l ducem la București, că elicopterele nu mai zboară de la Constanța la București după 8 seara și dacă l-am fi așteptat pe cel de la București, pierdeam prea mult timp. Și a fost mai bine așa, că l-am operat aici, la Constanța, de ugență. A stat în spital aproape 4 luni de zile, acum e acasă și suntem spre bine.
Denis a-nceput să-și miște ambele picioare, e ca un cal nărăvaș (zâmbesc), mâna stângă și-o mișcă bine, mâna dreaptă mai puțin, a avut toată partea dreaptă a corpului paralizată. A început să-și ridice capul, e un lucru extraordinar. De mâine începem fizioterapia, facem masaje de 3 ori pe săptămână.
Cu alte cuvinte, începem recuperarea, Alex…
A.Z.: Sau altfel spus, o luați iarăși de la capăt…
C.P.: Da, da. De la zero…dar cu altă problemă. Nu cu aia veche, cu alta nouă…da.
A.Z.: Zi-mi dacă îți mai aduci aminte ce ai simțit acum 10 ani când ți-a spus doctorul că Denis nu mai are nicio șansă?
C.P.:…ce să simți, Alex? Nu mai știam ce să fac, la cine să apelez…ziceai că sunt căzut de pe altă planetă…îți dai seama, m-am blocat, cât eram eu de….ca să faci un sport ca fotbalul, de performanță, trebuie să fii puternic…nu te duci pe un stadion, cum am jucat noi la Tottenham cu 50 – 60,000 de oameni și ai făcut pe tine…trebuie să fii un om puternic…dar atunci m-am pierdut, nu mai știam ce să fac…stăteam cu nevastă-mea și ne întrebam unul pe celălalt: Ce facem? Îl ținem aici, mergem în altă parte?….
Dar au fost mulți, foarte mulți oameni care ne-au ajutat. Unii care ne-au spus: Hai să facem așa, hai să ne calmăm și să ne gândim cum e mai bine…
Când au început să vină problemele, au tot venit. A fost ca la cutremur: când vine unu’ de 9 grade, mai vin vreo două de 7 ca să se asigure că dărâmă tot, nu mai rămâne nimic. Așa a fost și la noi.
A.Z.: Ai avut vreodată senzația sau dorința de a le face rău medicilor din România?
C.P.: Nu, nu. Eu tot ce-am zis și ce am transmis prin interviuri, am zis numai realitatea. N-am vrut să le facem rău lor, ci să știe oamenii la ce să se aștepte în spitalele noastre. Am povestit cu ce ne-am confruntat noi, atât. Sunt și o să fie nenumărate cazuri ca ale noastre, din păcate, și nu vrem să treacă toți prin ce am trecut noi.
A.Z.: Cum îți găsești puterea s-o iei în fiecare zi de la capăt?
C.P.: Alex, îți dai seama, că după atâția ani…la început eram așa, un pic descumpănit…era Mircea Rednic antrenor la Dinamo și mi-a zis: Pașco, stai, te rog, cu familia acasă!…Nea Mircea, nu pot, nu pot! Mă duc în vizită la ei, dar nu pot să stau tot timpul acolo, mă gândesc prea mult, îmi vine tot felul de idei în cap. Lăsați-mă să vin să fac antrenamente, vreau să joc! Joc pentru el!
Și a înțeles. La început îți vin tot felul de idei dar apoi, cu cât trec anii, am luat și ce ne-au zis francezii: Nu trebuie voi să vă măcinați, că îi faceți rău copilului. Plus că dacă vă îmbolnăviți și voi, cine mai are grijă de el? Așa că am încercat să gândim pozitiv: orice s-ar întâmpla, noi încercăm să rămânem pozitivi.
A.Z.: Consideri că în acei primi ani, fotbalul te-a ajutat să nu înnebunești?
C.P.: Da, da. Cred că dacă nu făceam ceva, înnebuneam.
A.Z.: Și dacă viața nu fusese deja destul de complicată, știu că mi-ai povestit la vremea respectivă că ați avut mari emoții și cu sarcina, dar și cu nașterea Emmei…
C.P.: Ne-am hotârăt, după ce-am făcut toate testele în Franța ca să vedem dacă e vreunul dintre noi de vină. Să vedem dacă mai putem avea copii, dacă Denis ar putea avea copii. E cumva ereditară chestia asta? Nu, chiar și Denis are șanse 99% să poată să aibă copii. Tumora asta a lui a fost de la Cernobâl, e ceva din cauza radioactivității, ne-au spus.
Și după 10 de ani de zile ne-am gândit că noi îmbătrânim și băiatul ăsta, dacă o să trăiască, cine o să aibă grijă de el? Hai să mai facem o soră sau un frate.
Nevastă-mea a rămas însărcinată și a vrut să nască la un spital privat de aici, din Constanța. Dr doctorul ne-a spus: Uitați, la analize pare să se vadă o lipsă de cromozomi, se poate naște cu probleme. Plus că are placenta previa, adică lipită de uter. Deci n-o să poată să nască la spitalul privat că noi nu avem echipamente de urgență, trebuie să nască la Spitalul Județean.
Ne-a zis: Pregătiți-vă, că va fi o naștere grea, mergeți să donați sânge, să aibă acolo. Era s-o pierdem pe nevastă-mea, a avut nevoie de vreo 10 pungi de sânge. Pe Emma au scos-o după 10 minute și nevastă-mea nu mai ieșea din operație după 4 – 5 ore. Asistentele țipau Să vină sângele pentru Pașcovici! așa că l-am rugat pe un prieten anestezist Du-te înăuntru și spune-mi Mai trăiește/ Nu mai trăiește? Ca să știu ce să fac, de unde s-o apuc? Am un bolnav, am unul mic…
Ionela a stat apoi câteva ore în comă, la terapie intensivă. Am avut numai probleme…
A.Z.: Dar Emma e cu toți cromozomii în regulă, da?
C.P.: Da, da. I-am făcut nu știu câte analize, și pe la București: e sănătoasă, e o scumpă! Și Ionela și-a revenit, totul a fost ok până la urmă…
Am mai luat așa, un croșeu, în plină figură…
A.Z.: Dar nici ăsta nu te-a dărâmat..
C.P.: Nu, nu! Nu…
A.Z.: Ai avut vreun moment în ăștia 10 ani în care ai simțit că e prea mult și că nu mai poți duce?
C.P.: Da, la început, mă întrebam…stăteam singur în casă, în pat și mă întrebam: Doamne, dar de ce mie?..Și apoi am realizat că nu e bine așa ceva. Cum să zic De ce-mi dai mie și nu altuia? Nu e bine.
Apoi mă întrebam de ce la copii și nu ne-a dat nouă, adulților, care măcar ne-am trăit juma’ de viață? De ce lor, care n-au greșit cu nimic?
A.Z.: Și ți-ai găsit vreun răspuns?
C.P.: Nu. Știu doar că Dumnezeu vrea să ne încerce, să vadă cât putem să ducem. Dar noi suntem foarte puternici, putem duce mult. Și eu, și nevastă-mea, dar mai ales băiatul, ducem foarte mult. Și n-are cum să ne doboare atât de ușor. Eu cred că ne încearcă…
A.Z.: Dacă mă întrebi pe mine, eu cred că v-a încercat destul și ar fi cazul să vă lase și pe voi în pace, să stați liniștiți…
C.P.: Da. Ușor, ușor, ne dă semne bune: și cu Denis, și cu fata. Și cu noi, că avem sprijin din partea multor oameni. Sunt mulți pe care nu i-am văzut niciodată, dar pe care îi simțim alături de noi, că vor să ne ajute.
A.Z.: Unu din multele lucruri pe care le admir eu la tine este că tu chiar ai făcut orice a fost nevoie pentru copiii tăi. Zi-mi cum ți-a fost trecerea de la Cosmin – fotbalistul de la Dinamo, cel care a jucat pe stadionul lui Tottenham cu 60,000 de oameni, la Cosmin – cel care a muncit pe tractor în Franța?
C.P.: Ce să zic, Alex? La un moment dat când vezi că nu mai ai încotro sau pur și simplu nu mai ai ce să faci, faci orice. Eu sunt ca Transformer – mă transform în orice pentru copiii mei, în tractorist, dacă e nevoie. Nici nu mai știu ce exemple să dau. Am fost fotbalist, tractorist, dacă era nevoie mă făceam și pilot de curse sau mergeam pe Lună. Dacă îmi zicea cineva Băi, băiatul tău o să fie bine, dar trebuie să mergi pe Lună, să calci acolo, făceam și asta.
Sincer să fiu, cât am fost fotbalist, nu știam să fac nimic. Chiar nu știam să fac nimic. M-a pus nevastă-mea o dată să schimb un bec și m-am curentat (râdem) și am zis: Cine s-o mai lega de asta!!…Eu fac fotbal, cheamă electricianul pentru bec. Păi ce facem, le luăm altora pâinea de la gură?
Pentru copii am făcut, fac și o să fac mereu, orice, ca să le fie bine.
Noi pentru copii facem orice. Nu le dăm orice, dar de făcut, facem orice.
A.Z.: Simți vreodată că fiind nevoit să faci atât de multe lucruri pentru Denis și să petreci atâta timp cu el, o neglijezi pe Emma? 
C.P.: Da, la început, când am plecat la muncă afară și ea era mică, nu m-am ocupat de ea. Ionela era în spital cu băiatul, am lăsat-o: ba la niște prieteni, ba la soacră-mea, ba la o cumnată. Apoi mi-am dat și eu seama și mi-am zis: Stai puțin eu ce fac? Mai am un copil. Tre’ să fac și pentru el.
Înainte era 51 pentru Denis, 49 pentru Emma. Acum zic că e 50+ pentru el, 50- pentru ea (râdem). E ca la școală, ca să-i împace pe toți: unii iau cu plus, unii cu minus.
A.Z.: Cum reușeși să te relaxezi? Ce înseamnă pentru tine relaxare?
C.P.: Fug la fotbal. Și pe subiectul ăsta am ceartă mare cu nevastă-mea acasă. Uite, și acum. peste o oră, mă duc. Ca să mă relaxez, asta fac, mă duc la un fotbal cu băieții. Nu stau mult, că tre’ să fiu acasă, să ne împărțim: unul stă cu un copil, celălalt cu al doilea.
A.Z.: Ce înseamnă o zi bună în familia voastră?
C.P.: O zi bună e o zi în care râdem toți. Când văd că Denis face progrese, că mai mișcă un degețel, un picioruș. Când văd că încearcă să se ridice, asta e o zi bună pentru noi.
A.Z.: Și, în ultima vreme aveți mai degrabă zile bune sau nu?
C.P.: Da, suntem spre bine, Alex. Cu pași mici, dar suntem pe drumul cel bun…Aș vrea să am o zi bună și să îi iau pe toți 3 și să plecăm la munte. Noi suntem aici la mare și ne-am plictisit de ea, dacă îți vine să crezi anul ăsta nici n-am intrat. Am tot zis că merg și uite că a trecut vara.
I-am zis lui nevastă-mea că atunci, când avea Denis doi ani, n-am mers la munte că eu eram prins cu fotbalul: ba cantonamente, ba nu știu ce. N-am avut timp să mergem și noi într-un concediu în Grecia sau, la noi, la Brașov, să stăm câteva zile. Apoi s-a întâmplat când…când tocmai ne începusem și noi viața de familie.
Așa că asta i-am promis lui nevastă-mea: când o să fim toți sănătoși, mergem într-o vacanță toți 4. Ăsta ar fi lucrul cel mai frumos: să mergem toți patru și fiecare pe picioarele lui.
A.Z.: Îndrăznești să visezi la viitor?
C.P.: ….da, noi suntem optimiști.
A.Z.: Și cum arată viitorul familiei Pașcovici?
C.P.: …sunt optimist, dar nu știu, nu pot să văd în viitor. Nu știu ce să zic…Sunt optimist dar nu văd viitorul. Eu sper să fie totul bine.
A.Z.: Și eu sper să fie bine și îmi doresc din tot sufletul să fiți sănătoși.
C.P.: Exact, asta e tot ce contează: să fim sănătoși.
Ca să fie sănătos, Denis Pașcovici trebuie să mai facă multe tratamente, tratamente care costă bani. Dacă vreți să îl ajutați pe el și pe părinții lui, puteți dona orice sumă de bani în acest cont RO36BRDE020SV25174700200 – Cosmin Mihai Pașcovici.
Și nu uitați! O zi bună este o zi în care toți membrii familiei voastre râd. Și merg pe picioarele lor. Atât ne trebuie, de fapt, ca să fim fericiți.
Follow
Send
Leave a Reply