Era o dimineață călduroasă de august și în stația de autobuz se aflau 7 persoane: un cuplu de vârstnici, unul de tineri, un adolescent și o mamă tânără cu un copil mic. Cu toții așteptau autobuzul de 8:15. Și cu toții zâmbeau. Fiecare din alt motiv.
Cuplul de vârstnici venise în oraș să asiste la nașterea primului nepot în urmă cu trei zile. Și de atunci simțeau că plutesc. Avuseseră propriul copil destul de târziu, iar acesta la rândul său nu se grăbise să devină tată. Astfel că își cam pierduseră speranța că vor mai apuca să devină bunici. Dar iată că acest lucru se întâmplase, iar ei, amândoi cu sănătatea șubrezită, simțiseră că renasc. Inițial ar fi trebuit să se întoarcă acasă de ieri, dar hotărâseră să mai stea o zi, atât de încântați erau.
Acum, așezați pe băncuța din stație, se țineau de mână și zâmbeau tâmp ca doi adolescenți.
Tânăra mamă era fericită pentru că tocmai își găsise de lucru. În aceste vremuri tulburi, fără un bărbat prin preajmă, nici ea nu mai știa cum reușise să supraviețuiască atâta vreme. Nu se sfiise să cerșească și nu ar fi avut nicio problemă să facă și alte lucruri, dacă ar fi ajuns în situația să nu mai aibă ce să pună pe masă pentru puiul ei. Dar uite că se ivise oportunitatea asta la țesătoria din oraș și acum se ducea să își lase copilul la părinți pentru câteva luni, până avea să se pună un pic pe picioare. Se uită la cel mic care se juca cu o cârpă și îi dădură lacrimile. N-ar fi putut spune exact dacă erau de bucurie sau de tristețe, dar simțea că în sfârșit i se schimbase si ei norocul.
Cuplul de tineri pleca în luna de miere. De fapt erau 4 zile de miere, dar tot era ceva. Niciunul nu mai sperase să-și găsească jumătatea; el, orb din naștere, ea, arsă pe jumătate de față după un accident din copilărie. Se cunoscuseră în casa unor prieteni și amândoi știuseră că sunt sortiți unul pentru celălalt. Nu, niciunul n-ar fi putut spune dacă sau cât de îndrăgostit era de celălalt, dar amândoi erau foarte fericiți pentru că aveau cu cine să își împartă viața. Știau că trebuie să se mulțumească cu ceea ce au. Ce nu știau încă era că din seara precedentă în burtica ei începuseră să crească doi copii: un băiețel și o fetiță.
Adolescentul zâmbea pentru că fugise de acasă. În sfârșit își făcuse curaj să facă acest pas. Părinții îi trimiseseră la bunici pe el și pe cei 2 frățiori mai mici cu vreo 4 ani în urmă și de atunci nu mai auzise nimic despre ei. Bunicul său era un om groaznic care găsea motiv să îi “disciplineze” în fiecare zi. Spunea că numai prin bătaie un băiat poate ajunge bărbat. Dar bătaia de aseară fusese mai cruntă decât oricare de până atunci: începuse cu unul din băieții mai mici și când el nu mai suportase și se pusese în fața lor, bunicul luase o nuia și îi zdrelise tot spatele. În noaptea care tocmai trecuse, îi trezise pe frații săi, le spusese planul său și apoi le promisese că avea să se întoarcă după ei. Da, știa că ar fi trebuit să fie trist pentru cei doi care rămăseseră, dar dacă era să fie cinstit cu el însuși, tot ce simțea în acest moment era bucuria eliberării.
Ceasul mare de vis-à-vis arăta 8:14. Toții simțiră cum sunt străfulgerați de nerăbdare. Își întinseră gâturile cât putură în josul străzii. Într-un final, de după un colț, autobuzul pe care îl așteptau își făcu apariția.
Nu avea cum să fie alt autobuz. Era cursa de Osaka care se îndrepta greoi spre ei, aflați în ultima stație din orașul Hiroshima în dimineața zilei de 6 august 1945.
Ești tare!
Mi s-a făcut pielea de găină!