Acum vreo 3 weekend-uri m-am dus cu Mark pe Via Sport (evenimentul de pe Kiseleff când se opreșe traficul pentru ca lumea să se joace pe stradă) și în timp ce ne jucam pe acolo am văzut lângă noi un alt tată cu băiatul lui care, cel puțin așa mi s-a părut mie, ieșiseră și ei la joacă. Doar că tatăl respectiv nu contenea cu diversele reproșuri la adresa copilului: Dă mai încet în minge; Dă cu latul, nu cu șpițul; Ți-am zis să ai grijă cum lovești; Măi, tu vrei să te joci sau plecăm acasă?. Și tot așa. La un moment dat, copilul, exasperat, a început, normal, să plângă de frustrare. Dacă nu te oprești acum plecăm acasă..păi eu am venit să mă joc cu tine și tu faci așa?
Luni am fost până la mare cu Iulia și Mark și am prins o zi superbă. Pe lângă faptul că au fost doar vreo 30 de grade, bătea vântul și marea era suficient de agitată cât să iște niște valuri numai bune să te arunci în ele, valuri care se formau foarte aproape de mal. Acum nu știu despre voi, dar mie puține lucruri mi se par mai distractive (la mare sau în general) decât o bălăceală în valuri. Și adevărul este că toată lumea care intra în apă, copil sau adult, ieșea cu gura până la urechi de bucurie. Ce am remarcat însă este că foarte mulți părinți preferau să rămână întinși pe șezlong, stând de acolo cu ochii și gura pe copiii lor care, nefiind însoțiți, nu aveau voie să se ducă vreo 10 metri mai în larg unde erau valuri și mai mișto.
N-am vreo morală pentru niciuna dintre întâmplări. Dar mi se pare trist că uităm să ne jucăm. Cred că am mai spus-o, dar ăsta mi se pare cel mai groaznic aspect al transformării noastre în adulți: uităm sau nu mai dorim să ne jucăm. Ni se pare că acum lumea se așteaptă să fim “oameni serioși”, cu responsabilități, în al căror job description nu mai încape și noțiunea de joc, decât eventual într-un team building. 
Când ne jucăm în public, o facem cu măsură și încercând mereu să ne punem într-o lumină favorabilă. Când ne jucăm acasă cu copilul, mereu ne gândim că trebuie să o facem în vreun scop educativ sau, și mai nasol, să impunem reguli peste reguli ca să-i obișnuim pe cei mici cu viața reală. Ei bine, astea mi se par niște tâmpenii!
Ok, poate nu sunt cel mai bun exemplu, pentru că multă lume (inclusiv eu) ar spune că eu sunt la cealaltă extremă. Diferența este că eu o spun cu mândrie. Eu m-aș juca non-stop. Orice, oricând, și aproape oriunde. Îmi place să râd, iar jocul liber, fără reguli, mi se pare cel mai bun furnizor de distracție. Mă iau în serios cam la fel de mult cât ne iau politicienii pe noi, cetățenii acestei țări.
Îmi plac jocurile cu copiii, fără mize în aceeași măsură în care mor de oftică când pierd la vreun sport la care mă consider bun (adică aproximativ toate pe care le practic). Dar despre asta, altă dată.
Vreau să vă împărtășesc din experiența mea în jocul cu copiii, nu pentru a mă lăuda, ci pentru a vă povesti cum poate arăta o astfel de joacă și ce lucru minunat poate ieși din ea. Nu, nu spun că părinții nu se joacă cu copiii lor. Cred că majoritatea o face. În aceeași măsură în care cred că majoritatea, când se joacă, e cu gândul în altă parte: la job, la frustrările cotidiene, la meciul de diseară.
Psihologul american Larry Cohen, specialist în jocul copiilor, ne-a povestit o chestie foarte mișto când a fost în România: ca atunci când te duci să te joci cu un copil, al tău sau al altuia, să-ți faci capul în așa fel încât în timpul pe care te hotărăști să i-l acorzi copilului (fie că sunt 10 minute sau o oră) să faci doar ce vrea copilul să facă.
Atunci când fac chestia asta, se întâmplă următoarele lucruri minunate:
1. Fără excepție, ne distrăm de fiecare dată. Atât eu, cât și copilul.
2. De multe ori, eu învăț lucruri noi sau aflu soluții la care nu m-aș fi gândit vreodată.
3. Mă conectez cu acel copil. E, și chestia asta nu am cum să o descriu, dar, indiferent că sunteți părinți sau nu, sigur ați simțit-o la vreun moment dat în viața voastră.
Jocul (între adulți sau cu copii) cred că este printre cele mai bune lianturi în crearea sau întărirea unei relații. Pentru că atunci când chiar alegem să ne jucăm și să uităm de orice altceva, suntem noi înșine. Iar partenerul de joacă simte acest lucru.
Mai țineți minte cât de speciali ne simțeam, copii fiind, când realizam că un adult chiar ne dă atenție cu adevărat? E, așa se simt și copiii noștri. Și își doresc asta mai mult decât orice.
Iar nouă ne este atât de la îndemână să le oferim aceste momente. Căci nu este vorba despre cât de mult timp petrecem cu ei, ci dacă într-adevăr petrecem timpul cu ei atunci când petrecem timp cu ei.
Și nu, nimeni nu s-a conectat la copilul său stând pe un șezlong sau impunând regulile lui de adult și om responsabil.
Follow
Send
Leave a Reply