Secretul

– Ana, iubire, trezeste-te repede, iar a uitat mami sa puna ceasul sa sune si o sa intarzii!
– Mmm, mai lasa-ma sa dorm un pic…
– Iubita, chiar nu mai pot sa fac asta. In plus, azi e marti.
– Marti!? Stau cu Mimi?
– Da
– Uraaaa! 
Au mancat repede, s-au imbracat la fel si au iesit din casa. Nu mergea liftul, cum altfel, asa ca au trebuit sa coboare 4 etaje pe scari pana la usa lui Mimi. Nici n-a apucat Popeasca (asa ii zicea toata lumea) sa sune ca Mimi s-a si itit in usa.
– MI-MI! a strigat Ana cat de tare a putut.
Femeia si-a desfacut larg bratele, a asteptat ca fetita sa se cuibareasca bine intre ele, apoi le-a inchis incet si a tinut-o asa in timp ce statea de vorba cu maica-sa:
– Deci Mimi, azi n-ar trebui sa ajung mai tarziu de 4:30. A mancat pe fuga, dar i-am lasat ciorba in frigi…
– Tu nu intarzii pe undeva, ca de obicei?
– Ba da.
– Si ce mai stai pe-aici? N-ai incredere ca ma descurc?

Nici nu i-a mai raspuns. Daca era o persoana in grija careia avea incredere sa o lase pe Ana, atunci aceea era Mimi, vecina ei. O femeie trecuta de 60 de ani, Mimi era tot ce nu te asteptai la o baba de bloc: zambitoare, calda, nu simtea nevoia sa se bage singura in seama si, cel mai important, desi statea la etajul 1, niciodata nu o vedeai cum pazeste de la geam intrarea in bloc.
Dar mai ales, Mimi iubea copiii si copiii o iubeau pe Mimi. Mimi era de fapt, bona neoficiala a blocului. Chiar facusera o sedinta pe acest subiect. Ma rog, participasera doar familiile cu copii pana in 6 ani, caci tema fusese “Cine isi lasa copilul cu Mimi in ce zi?”. Dupa indelungi negocieri, ajunsesera la un compromis satisfacator pentru toti adultii: luni si miercuri, Adelina, avocata, isi lasa gemenii de 2 ani cu Mimi, de la 9 dimineata la 2, marti Popeasca o “parca” pe Ana pe la 8:15 ca sa ajunga pana la 9 la ora de yoga, joi Teodora il lasa pe Tudor de pe la 11 pana dupa amiaza, iar vineri era “ziua de gradinita” – toti copiii la Mimi de la 9 la 13.
Insa cea mai fericita de aceasta impartire era Mimi. Ii erau extrem de dragi copiii si ii placea sa se joace cu ei, sa ii faca sa rada si mai ales sa inventeze tot felul de povesti care mai de care mai aiurite, despre printi si printese, dragoni, balauri sau pirati.
Acesti copii ii umpleau viata. De fapt, acesti copii devenisera viata ei dupa ce nepotelele ei se dusesera.

Mimi nu povestea niciodata, iar vecinilor nu le venea sa intrebe de teama ca discutia sa nu ii faca rau. Singura dovada a existentei lor ramasese o rama dubla de pe masa din sufragerie in care stateau cele 2 poze.
Si ce le-ar fi putut spune? Ca dupa ce s-au dus, acum aproape 3 ani, a plans fara intrerupere timp de 2 saptamani. Sau ca ar fi preferat sa continue sa planga, pentru ca dupa, in locul lacrimilor, au aparut mustrarile de constiinta care au tinut-o vreun an.
Apoi, asa cum se intampla uneori, intr-o zi s-a trezit si a realizat ca avea foarte mult timp la dispozitie si ca iubea copiii. Si daca nu le mai putea tine in brate pe nepotelele ei, putea sa incerce sa le dea o mana de ajutor parintilor din bloc. Si, desi la inceput toata lumea fusese extrem de reticenta cand ea se oferise sa ii ajute atunci cand nu aveau varianta, intr-o zi Popeasca nu avusese alta solutie. Iar dupa 2 ore, cand se intorsese, o gasise pe Ana asezata in bratele ei, ascultand una din povestile nastrusnice pe care le inventa Mimi.

Ca majoritatea oamenilor insa, Mimi avea un secret. Si asta chiar era secret, pentru ca nu il zisese nimanui. Nu de teama sa n-o creada nebuna, caci ajunsese la varsta la care nu prea ii mai pasa de ce ziceau ceilalti. Ci dintr-un motiv mult mai egoist. Acest secret ii facea atat de mare placere, incat nu vroia sa-l imparta cu nimeni: Mimi mai putea inca sa vorbeasca cu nepotelele ei. Intotdeauna la aceeasi ora, cand noaptea se ingemaneaza cu ziua, fetele o vizitau pe Mimi si toate 3 stateau de vorba, uneori doar cateva clipe, alteori minute bune.
Si ce era mai frumos pentru Mimi, era ca fetele veneau foarte des, ceea ce o facea sa se simta ca si cum ele de fapt nici nu plecasera vreodata.

Astazi era una din acele zile in care Mimi simtea ca fetele isi vor face aparitia. Se trezise foarte devreme, isi facuse un ceai si acum se asezase la masa din sufragerie, uitandu-se in gol pe geam.
N-a realizat cat timp a trecut, dar deodata camera a-nceput sa se lumineze. Nu le vedea foarte bine, dar Mimi a zambit fericita si-antrebat:
– Ce faceti fetelor?
– Bine, Mimi, tu ce faci?
– Uite, speram sa-mi faceti o vizita astazi. Vroiam sa va spun ca mi-e tare dor de voi.
– Si mie!
– Si mie, Mimi!
– …………
– Mimi, pot sa te rog si eu ceva?
– Da, orice!
– Poti sa dai un pic camera mai in sus, ca iar ai indreptat-o in jos si nu-ti vedem decat picioarele.
Si au inceput amandoua sa chicoteasca.

Mimi a-ndreptat camera si doua fete zambitoare, din care una stirba de ambii dinti de sus din fata i s-au aratat in toata splendoarea lor.
– Asa, Mimi, sa te vedem si noi!
– Mimi, stii ce-am vazut? a-ntrebat cea mica, stirba.
– Nu.
– I saw a kangaroo!
– Un cangur? Unde?
– In the bush din spatele casei and…
– Buna, mama! s-a auzit si a treia voce din ecran.
– Buna, scumpa! Ce faci, esti bine? Ia arata-te un pic sa vad daca tot asa de slaba esti?
– Uite-ma!
– Mai, mama, ma, da’ aia acolo chiar n-au mancare?
– Iar incepi?
– Mimi, mi-am luat new shoes de balet.
– Si eu o rochita pentru serbarea de sfarsit de an scolar.
– Bravo, iubitele mele, sa faceti multe poze si sa mi le trimiteti.
– Mama, tre sa fugim! Da’ nu uita: mai e o luna si venim in vizita.
– Stiu, mama, stiu! Va pup si va iubesc.

Conexiunea s-a intrerupt. Mimi a inchis laptopul si a continuat sa se uite, zambind, pe fereastra. Apoi s-a ridicat fericita de la masa si s-a dus sa se schimbe. Sa fie pregatita pentru cand avea Popeasca sa coboare in goana pe scari pentru ca iar era in intarziere.
Abia astepta s-o ia pe Ana in brate. Si deja stia despre ce avea sa fie povestea de astazi: despre 2 printese care locuiau intr-un tinut indepartat si care s-au hotarat sa-i faca o vizita bunicii lor care le iubea enorm.