Responsabilitatea de a fi părinte

Una dintre marile dileme ale oricărui părinte este să aleagă între a fi, mai degrabă, părintele sau prietenul copilului său. Căci știm cu toții că avem, la rândul nostru, niște relații…hai să le spunem tensionate cu părinții. Nu prea îi sunăm, ne stresează de cele mai multe ori când vedem apărând numele lor pe ecranul telefonului și încercăm să scăpăm de ei cât de repede putem. În schimb, cu prietenii ne place să stăm la povești, intrăm în multe detalii despre viața noastră, ne bucură să petrecem timp cu ei. Pe scurt, vrem să fim în preajma prietenilor, nu atât de mult în preajma părinților. 🙂

Văzând asta, absolut firesc e să ne propunem să facem în așa fel încât copiii noștri să ne perceapă ca pe niște prieteni, ca pe cineva care cu care vor să stea de vorbă și de la care să primească sfaturi. În niciun caz să nu fim ăia care le spunem mereu ce au de făcut, ce au făcut bine, dar mai ales ce NU au făcut bine, ăia care nu îi lasă să se ducă la școală cu tema nefăcută sau lecția neînvățată etc. Căci cine, Doamne iartă-mă, ar vrea să stea în preajma unei astfel de persoane, nu?

Sigur că în ziua de azi am învățat cu toții tot felul de instrumente și tehnici de parenting care sunt altfel decât ce am experimentat noi ca și copii și astfel ne gândim că poate, poate, vom reuși să fim o generație de părinți – prieteni. Adică ceea ce părea la un moment dat o struțo – cămilă, azi pare ceva tangibil și posibil de realizat.

Asta îmi doresc și eu din relația cu copilul meu. Dar dacă ar trebui să aleg între cele două, între părinte sau prieten, aș alege cu ochii închiși, fără să mă gândesc de două ori și la orice oră din zi sau din noapte, să fiu părintele lui Mark.

Vedeți voi, sigur că mi-ar plăcea ca peste ani să vină acasă după o noapte cu prietenii și să-mi povestească cum a fost, în loc să se ducă în camera sa, scăpând printre dinți, eventual, doar un “Salut!”. Dar oricât de mult mi-ar plăcea asta, nu este un scop pentru mine. Scopul meu este ca după o noapte de petrecere cu prietenii, să se întoarcă acasă nevătămat și fără să fi făcut vreo tâmpenie majoră. Scopul meu este să nu bea și să se urce la volan. Să nu bea în exces și să nu se drogheze. Să știe să spună “NU!” atunci când trebuie și să știe să respecte un “NU!” atunci când îi este adresat lui. Să nu facă vreun teribilism tâmpit la presiunea grupului. Și tot așa.

Vorbeam ieri cu cineva care spunea că și-ar dori să devină părinte, dar chestia asta…responsabilitatea asta “pe viață”, față de un alt om, îl sperie foarte tare. Și într-adevăr, asta înseamnă să fii părinte: să-ți asumi că din momentul în care ți se naște copilul, ai, în primul rând, o responsabilitate față de el: la început să-l hrănești, să-i oferi un acoperiș și să-l protejezi. Apoi, pe măsură ce crește, să-l înveți despre cum merg lucrurile, despre bine și rău, despre alegeri și consecințe. Iar apoi, când vine momentul, ai responsabilitatea de a-l lăsa să plece, sperând că l-ai înzestrat cu suficiente aptitudini cât să se descurce de unul singur. Iar dacă nu, ai responsabilitatea să fii acolo pentru el, ori de câte ori va avea nevoie. Ori de câte ori, până în ziua în care mori, nicio secundă mai puțin. Asta cred eu.

Mi se pare cea mai mare responsabilitate care poate fi asumată de către cineva. Ce altceva poate fi mai important decât să ghidezi un pui de om prin viață, să-l ajuți cu primii pași, să-i fi primul model și conștiință? În același timp în care mi se pare că nu există nimic mai frumos ca lucrul acesta.