Doi băieți pre-adolescenți din parc se enervează unul pe altul și încep să se împingă. Îi văd, dar nu mi se pare nimic anormal, este o scenă care se repetă probabil zilnic, prin mai toate parcurile și cu copii de vârste diferite.
Se aruncă și niște pumni prin aer care nu-și ating ținta, dar lucrurile par să devină mai serioase. Nervii nu au trecut, iar cei doi nu reușesc să se potolească. Mă ridic să mă duc spre ei, dar se domolesc, așa că mă așez la loc pe bancă și mă scufund în cartea pe care o citeam.
Dar apoi aud sunetul acela cunoscut, ca un cântec al suporterilor pe stadion. Majoritatea celorlalți copii care nu se luptau, au luat partea unuia dintre cei doi și au început să râdă de celălalt. Îl jignesc, îi strigă tot felul de chestii umilitoare și îl încurajează pe “favorit” să termine o dată pentru totdeauna disputa.
Mă ridic, căci orice s-ar întâmpla, nu are cum să fie ceva bun. Grăbesc pasul spre gloata care îi înconjoară pe cei doi, dar până să ajung eu, lupta s-a terminat. Favoritul spectatorilor a lovit și a fugit. Lovitura nu pare să fi fost prea puternică. Poate că nici nu l-a atins pe celălalt. Dar celălalt plânge. Plânge de nervi, plânge pentru că se simte umilit. Mic, neputincios. Plânge pentru că nimănui nu-i place ca alții să râdă de el. Plânge pentru că nu poate face nimic, nu se poate lupta cu toți ceilalți. Plânge, poate, pentru că între cei care tocmai l-au umilit, se află și prieteni de-ai săi. Copii cu care s-a jucat ieri și si cu care se va mai juca și mâine, dar copii care astăzi l-au făcut să se simtă așa cum nimeni nu ar trebui să se simtă vreodată.
Bullying-ul este un fenomen mult prea prezent în viața noastră, dar mai ales în viața copiilor noștri. În parc, la școală, la balet sau la sport. Iar pentru cei mai puțin norocoși, chiar și acasă. Doar că bullying-ul se bazează enorm de mult pe cei aparent neimplicați în acea dispută, în acea umilire sau bătaie sau jignire verbală. Cei care stau spectatori și care râd și se bucură când îl văd pe altul umilit. Cei care, de fapt, nu fac nimic pentru a-l opri pe agresor.
Bullying-ul probabil că nu va dispărea niciodată. Dar efectele sale ar putea fi mult diminuate prin intervenția spectatorilor. Sigur că e neplăcut să-ți iei o palmă, să-ți fure cineva mâncarea sau banii sau să te strige Grasu’ sau Bâlbâitu’. Dar devine cu adevărat groaznic când vezi că nimeni nu îți ia apărarea, când simți că ești singur, când ceilalți, prin pasivitatea lor, îi validează agresorului comportamentul și certifică, cumva, că ești exact așa cum te face celălalt să te simți. Neînsemnat. Neimportant. Un nimic.
Sunt convins că o palmă care ar fi urmată de niște cuvinte grele la adresa agresorului, de un comportament al cuiva care să îți sară în apărare nu ar fi ceva traumatic. Sigur, te-ar durea pe moment, dar pe termen lung, ai rămâne cu convingerea că majoritatea oamenilor sunt buni, sunt de parte binelui și că e important să sari în ajutorul altcuiva, când nu se poate apăra singur. Pe termen lung, un bullying oprit din fașă poate fi ceva foarte bun, pentru toți cei implicați. Căci dacă agresorii ar vedea că acțiunile lor nu sunt niciodată susținute, ba, din contră, condamnate, probabil că foarte curând s-ar opri. Dacă cei care inițiază un bullying nu beneficiază de susținerea “peluzei”, se opresc. Nu o spun eu, o arată studiile. Studii care spun că spectatorii sunt partea cea mai importantă dintr-un proces de bullying. Nu știm clar de ce devine cinev bully (mai ales că, la un moment sau altul, cu toții am fost), nu știm cum să îi tratăm pe acești copii violenți, dar știm sigur că putem opri un bullying prin implicare. Când nu facem nimic, nu înseamnă că ne păstrăm neutralitatea, ci înseamnă că suntem de partea agresorului. Iar cei care sunt bully țin cont de un singur lucru: de reacția celorlalți. Dacă nu sunt susținuți, renunță. Și dacă sunt nevoiți să renunțe și azi, și mâine și tot așa, până la urmă se opresc.
Așa că mi se pare important ca atunci când povestim cu copiii noștri despre bullying, să povestim că uneori se va întâmpla ca ei să fie victime. Nu e ok, poate fi dureros, dar se va întâmpla și noi vom fi acolo să îi ajutăm. Alteori, s-ar putea întâmpla ca ei să fie agresori. Nu ar fi ok, dar s-ar putea întâmpla și noi tot vom fi acolo ca să îi ajutăm să înțeleagă de ce au făcut asta și cum ar putea să nu mai repete. Dar de cele mai multe ori vor fi spectatori ai unui episod de bullying. Și cel mai rău lucru pe care l-ar putea face este să nu facă nimic. Și că trebuie să înțeleagă ce putere dețin și cum pot opri acel bullying doar spunând NU! sau STOP! E important să înțeleagă toate aceste lucruri, căci, pe bune, puterea chiar stă în mâinele și în acțiunile lor.
Să nu uităm asta și să nu-i lăsăm pe copii să uite asta.
Sursa foto: https://theethicsof.com/
Follow
Send
Din păcate apelativele merg și în zona : ”autist tâmpit” și ”autist prost” și așa mai departe. E o mare rușine că familiile și școlile nu fac nimic pentru asta. Așteaptă să se întâmple lucruri de acest gen, trântesc apoi un seminar cu: ”Stop bullying-ul în școli!” și se prefac că totul este perfect și că au rezolvat problema. Problema e mult mai profundă, vine de acasă și proliferează în școli. Felicitări, Alex, ca de obicei, pui punctul pe i.